Atunci când poezia noastră feminină interbelică, așa firavă cum era, deborda de sentimentalism și de dulcegării neoromantice, Magda Isanos își punea cartea debutului, Poezii (1943), sub semnul unei arderi lăuntrice autentice și scotea discursul liric de sub influența poeziei denumite de Ion Vinea, în Manifest activist către tinerime, „teascul de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă“. Sensibilă, dar nu sentimentală, rostirea poetică nu i-a fost marcată poetei basarabence de șoapte tremurătoare sau de suavități gingașe. Această turnură devenea cu atât mai surprinzătoare, cu cât poeta a trăit drama bolii de poliomelită pe care a avut-o de la nici doi ani și care a răpus-o la nici treizeci de ani. Presimțirea morții s-a ivit în urma efectelor evidente ale maladiei de care suferea, însă partea bună a lucrurilor rămâne că „boala este harul“ (Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura Cartea Românească, București, 1968, p. 76). Magda Isanos și-a trăit viața intens sufletește (deși nu avea voie să se emoționeze), în urma conștientizării sfârșitului ce i se apropia și este, probabil, ca versurile sale să fi fost canalizate într-o altă direcție tematică și nu s-ar mai fi orientat spre aflarea de răspunsuri la întrebări profund existențiale dacă ea ar fi fost sănătoasă.
Pe bună dreptate, monograful Horia Bădescu (Magda Isanos – Drumul spre Eleusis, Editura Albatros, București, 1975) apreciază la un moment dat că, deși un anumit text literar nu trebuie trecut neapărat prin filtrul biografic, întrucât ceea ce i se poate părea cititorului ca fiind tragic poate fi nesemnificativ pentru creator, reciproca fiind valabilă, în cazul poetei basarabence trebuie ținut cont de această relație. Mergând mai departe cu ideea aceasta, mi-am spus că, în lipsa bolii, ar fi fost posibil ca Magda Isanos nici să nu fi devenit poetă, însă o reflecție a Magdei Ursache, adăugată la aceea deja menționată a lui Nicolae Manolescu („boala este harul“), m-a determinat să mă răzgândesc: „Spre deosebire de Blecher, care descrie cu minuțiozitate orice simptom al bolii sale, adesea împlinit de o ciudată satisfacție diabolică, la Magda Isanos poezia nu este un jurnal clinic. Nici chiar în ciclul Spital nu aflăm niciodată vreun amănunt despre boala sa. Moartea invocată adesea în toate volumele are un caracter figurativ. Mai curând pare ocolită sau considerată un moment al trecerii în alt regn, adică în lumea de dincolo, după modelul oricărei gândiri profane. Poeta este preocupată de alt tip de experiență, și anume de ipostazele ei vegetale posibile“ (Postfață la Magda Isanos, Poezii, Editura Minerva, București, 1974, p. 194).
Neuitând starea de fapt că sensiblitatea i-a fost exacerbată de climatul nefast al conflagrației mondiale și că a scris „o poezie gravă, neliniștită, sfâșiată între tentația interiorizării și nevoia de confesiune publică“, Răzvan Voncu adaugă și el că „Magda Isanos face parte, alături de un Blecher sau de un Labiș, nu din galeria promisiunilor, ci din cea a certitudinilor frânte de un destin inclement (s.a.)“ (O poetă de recitit: Magda Isanos, în „România literară“, nr. 32/2016). „Puține ființe am iubit, cum mi-a fost dat să o iubesc pe fata asta după moarte“ – mărturisește Geo Bogza (Magda Isanos, în „Contemporanul“, nr. 46/1964) și poate că acesta este motivul pentru care el îl iubise și pe Max Blecher, căruia îi făcuse vizite la Roman: păstrarea seninătății și a generozității în fața efectelor cauzate psihicului de boala necruțătoare. Este impresionant felul în care poeta bolnavă avea grijă de cei din jur (potrivit mărturiei fiicei sale, Elisabeta Isanos), în condițiile în care ea însăși avea nevoie de ajutor, din cauza infirmității fizice.
Inițial, Magda Isanos își exprima speranța, prin intermediul confesiunii lirice mai mult sau mai puțin voalate, că va avea cât mai multe zile de trăit, pentru a-și împlini menirea în care credea (a se vedea și aspectul social al unor poezii ale sale): „Uneori, în diminețile clare,/ mă uit drept în soare râzând/ și nu pot crede c-am să mor în curând;/ viața mea sună înalt, fără-ntristare. […]// Poate nu va fi seară, poate nu va cădea/ în putred octombrie fruntea-mi aprinsă“ (În diminețile clare). După cum va spune Virgil Mazilescu, va fi liniște va fi seară și, dându-și seama de aceasta, poeta lasă în urmă multe regrete: „M-am copt asemeni spicelor și-aștept/ să vie secerișul și să cad/ într-un hambar de scândură de brad,/ în care stai cu mâinile pe piept.// Și, iată, de nimica rău nu-mi pare,/ la gândul că m-apropii de-acel ceas, ca de iubirea câtă mi-a rămas/ necheltuită-n suflet, și de soare“ (Cântecul deșertăciunii).
Ulterior, Magda Isanos s-a împăcat cu soarta și a început să-și închipuie propriul priveghi, familiarizându-se cu circumstanțele ineluctabile ale morții, închipuite la modul folcloric: „Zâne de rouă,/ mă rog vouă,/ să mă primiți/ în pajiștea unde dormiți. Drept lumânare, aș vrea o floare./ Drept rugăciuni și tropare, vântul să bată, iarba s-aplece mai tare.// Voi, zâne bune,/ zvârliți-mi un brâu,/ să se facă râu/ și să sune.// Apoi, sub torentul spumos,/ îngropați-mă jos, s-aud prin piatră,/ ca și cum aș sta lângă vatră,/ poveștile-acestui ținut luminos…// Așa mă rog vouă,/ zâne de rouă,/ să mă dezmierde/ și-n moarte/ zarea pământului verde“ (Zâne de rouă). Astfel, tema extincției a devenit reflectată la modul obsesiv în poezia sa, ocupându-i mai bine de jumătate din creație. În acest sens, al proporțiilor realizate, pentru Alex Ștefănescu, creația Magdei Isanos reprezintă „o poezie pe jumătate viață, pe jumătate artă, o poezie nedesăvârșită, dar mereu gata să se desăvârșească“ (Poezie și dans, în „România literară“, nr. 3/1973).
Deși a avut a se apleca doar asupra unui singur volum antum, receptarea critică a fost în unanimitate favorabilă atât în timpul vieții, cât și după dispariția prematură a poetei. Au urmat două volume publicate postum (Cântarea munților – 1945; Țara luminii – 1946), care erau pregătite în vederea tipăririi, iar printre manuscrise se afla material pentru încă alte două plachete de versuri. Chiar dacă, încă de la debut, Pompiliu Constantinescu a pus lucrurile la punct, cu moderația recunoscută („numele său trebuie reținut“ – „Vremea“, nr. 713/1943), nu toți comentatorii au dat dovadă de cumpătare în aprecierile lor. Desigur că nu trebuie ținută seamă de hagiografia creată în jurul numelui său. Romeo Melinte o numește, foarte târziu: „cea mai mare poetă națională“ (Pasărea măiastră – Magda Isanos, în „Flacăra“, nr. 17/1993) (ca și cum am avea mai multe), pornind de la afirmația făcută de nimeni altul decât de Nichifor Crainic potrivit căreia Magda Isanos este „Eminescu nostru feminin“ (Ibidem).
Făcând o radiografie a evoluției liricii feminine contemporane, Ștefan Aug. Doinaș se oprește negreșit la numele care ne interesează aici: „Acum vreo câteva decenii, în lirica noastră au răsunat două glasuri de o tulburătoare feminitate: Maria Banuș și Magda Isanos. […] a doua – mai interioară [sic!] dar nu mai reținută – îmbrăca efuziunile de dragoste într-o aură gravă, de melancolie sfâșietoare, ca un presimț tremurat al sfârșitului ei prematur“ (Lirică feminină, în „Gazeta literară“, nr. 18/1967). Dacă pentru Constantin Ciopraga, care a scris prefața la volumul Cântarea munților (Editura Minerva, București, 1988), anxietățile și spaimele din rostirea poetică nu sunt atât feminine, cât de o energică asprime tipic masculină, Ana Blandiana nuanțează lucrurile. Autoarea Persoanei întâia plural afirmă că Magda Isanos este „poet de vibrație pură, femeie uneori“ și că pur și simplu, fiind defectivă de gen, „poezie feminină nu există“: „în față cu moartea nimic neesențial nu se păstrează, omul încetează de a mai fi bărbat sau femeie, copil sau bătrân, rămâne numai ființă. Poezia Magdei Isanos este cântecul unei ființe în fața neființei“ (Despre poezia feminină, în „Amfiteatru“, nr. 17/1967). Singura rezervă ce ar putea fi avansată aici ar fi că nu suntem prea siguri de starea de neființă de după moarte.
La rândul său, Nicolae Manolescu afirmă răspicat, cu prilejul apariției culegerii de poezie, proză și publicistică intitulată Cântarea munților (1988), că „adevărata originalitate o descoperim în Țara luminii, care arată ce resurse excepționale avea poeta, în ciuda faptului că ea a adoptat expresia clară și coerentă a liricii mai vechi, nepărând sensibilă la inovațiile moderniste. […] Unele din cele mai calm-sfâșietoare poezii închinate morții din întreaga noastră literatură au fost scrise de Magda Isanos“ (Moștenirea Magdei Isanos, în „România literară“, nr. 8/1989).
Rezistența în timp a creației Magdei Isanos, despre care putem vorbi și la 80 de ani de la dispariția poetei, este probată de multiplele afinități care i-au fost detectate din partea criticii în decursul timpului. I-a fost pusă în discuție influența romantismului eminescian, a simbolismului de factură bacoviană, a stilului derutant arghezian, a expresionismului blagian, a parnasianismului barbian. În efervescenta perioadă interbelică, poeta basarabeancă nu putea fi străină de complementaritatea ce se putea realiza între tradiționalism și modernism (mai mult din prima parte a binomului pentru ea, cu resimțirea unor ecouri mesianice venite dinspre ortodoxism). Nu a fost uitată nici influența resimțită din partea unor mari poeți continentali, precum Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, Paul Valéry și Rainer Maria Rilke. Născută în anul ieșirii din neutralitate din timpul Primului Război Mondial și răpusă de o endocardită lentă malignă în anul când, după ce a fost nevoită să emigreze, s-au pierdut toate speranțele neutralității, după Al Doilea Război Mondial, Magda Isanos a găsit un refugiu pe tărâmul compensatoriu al poeziei, fiind înzestrată și cu darul creator.