Cum citim o carte pentru copii, noi, adulții? O bună parte dintre cărțile socotite pentru copii sunt și cărți pentru adulți: Călătoriile lui Gulliver a lui Jonathan Swift, Alice în Țara Minunilor a lui Lewis Carroll, cărțile de aventuri ale lui Jules Verne, Micul Prinț a lui Antoine de Saint-Exupery, Prințul fericit și celelalte povești ale lui Oscar Wilde, poveștile lui Hans Christian Andersen, pentru a nu mai vorbi de ciclul de romane avându-l ca protagonist pe Harry Potter ale lui J.K. Rowling, Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende sau Stăpânul inelelor al lui J.R.R. Tolkien. Cum bine știm, o anumită literatură pentru copii vizează în mod expres adulții: nu altceva a făcut Ana Blandiana cu personajul său de cartoon, motanul Arpagic și George Orwell cu politbasmul său, Ferma animalelor. Există și o literatură pentru copii destinată exclusiv lor, grațioasă, delicată, amuzantă, pe de-a-ntregul tranzitivă, cu probleme copilărești, rezolvate didactic, care te învață de la cum să te speli pe dinți la cum să o asculți pe bunica. Cred că adevărata literatură pentru copii se adresează implicit și într-un mod subtil și adulților care poartă cu ei amintirea copilului care au fost.
O astfel de carte subtilă și delicată este și cea a lui Augustin Cupșa, Două furnici și un elefant de la un capăt la celălalt al lumii cu o grafică tandru-ironică semnată de Andreea Dobreci. Avem o poveste despre prietenie care unește ființe pe care le separă distanțe aparent incomensurabile, două furnici prietene cu tabieturi asemănătoare, cu datele unor gospodine bovarice care se află la cele două capete ale pământului și volume considerabil opuse, cele două surate au prieten un elefant. Augustin Cupșa se joacă cu expresivitatea proporțiilor, mai precis a disproporțiilor: furnicile sunt vorace, elefantul vegan îngurgitează placid câte o frunză de salată; furnicile sunt flecărețe, elefantul laconic; furnica strânge într-un geamantan mic obiectele enumerate într-o listă impresionantă, pe când elefantul călătorește cu un bagaj modic, pe lângă faptul că poartă un slip mic etc. Contrar fabulei lui La Fontaine care pune în circulație o asociere clișeizată dintre furnică și roboteală, una dintre furnici filosofează pe marginea identității sale profunde tocmai în baza acestui paradox: ea este o furnică ce nu face (mai) nimic, acest „mai“ dând bătăi de cap filosoafei. Avem livrată ludic-copilăresc o înțelegere a raporturilor contrastive cu un echilibru fragil care se armonizează într-o prietenie. Apoi, cu o ironie care depășește universul copilăresc, avem liste considerabile, „anexe“, înfățișate ca atare cu o caligrafie supravegheată, alcătuite parcă de un Bouvard și Pecuchet care au dat în mintea copiilor: Ce și-a luat furnica în geamantan, lista de cuvinte preferate ale furnicii pe care nu știa când și cum să le folosească, lista cu persoane furnici nesuferite, lista cu lucruri pe care o furnică vrea să le facă înainte să plece de la mare, lista cu aniversări ale furnicii de la celălalt capăt al lumii, lista cu prieteni cărora furnica de la celălalt capăt al lumii le urează la mulți ani! în fiecare an, lista cu lucrurile care îi purtau noroc elefantului înainte de fiecare concurs de dans.
Interesul furnicilor pentru Salvator Dalí și al autorului pentru suprarealism nu sunt deloc întâmplătoare, mai ales că tabloul propus, unul celebru, Persistența memoriei, are ca detaliu prezența misterioasă a furnicilor pe carapacea unui ceas metalic. Jocul inițiat de Augustin Cupșa vizează această distorsionare a realului, acel univers fabulatoriu al copilăriei, asociat unei libertăți neobstrucționate a imaginației. Un dialog scos parcă dintr-o piesă de Eugen Ionescu, de un absurdism delicios, este cel dintre furnică și un papagal, dialog jucat între convenția repetitivității și cea a negației obsesiv-idiosincratice. Folosirea scoasă din context a unor cuvinte înregistrate pentru sonoritatea sau impresia pe care o creează, adevărate „cuvinte în libertate“, generează un comic superior de limbaj. „Dacă se supăra pe cineva, spunea despre el că e un imberb. Dacă era foarte frig sau foarte cald afară, spunea că e harababură. Dacă se făcea târziu sau ajungea în întârziere, spunea că era heirup.“ Magnific însă este episodul unui embarras du choix cu privire la raportul dintre preț, volum/ cantitate și numărul posibil de invitați la masă care implică trei recipiente cu piure de castane. Prin urmare, iată un autor care prin travestiul animalier se joacă cu cuvintele în sens ontologic, cu proporțiile imaginate ale lumii noastre, cu habitudinile care ne definesc, cu gravitația afectivă a obiectelor-fetiș care populează un univers urmuzian, totul pe scena unei întâlniri întâmplătoare dintre un elefant și două furnici de la capătul lumii.