În Istoria critică a literaturii române (ediția a II-a, revăzută și revizuită, 2019), Nicolae Manolescu îi face lui Dan Cristea un portret de „ultim mohican al unui gen a cărui ștafetă fusese preluată de critici ai generației 2000 și, din păcate, cu foarte puține excepții, abandonată fără nicio explicație plauzibilă.“
Într-adevăr, volumul Noile cronici de la Snagov, recent apărut, confirmă pe de-a-ntregul caracterizarea. Nu doar că este un volum solid și substanțial, conținând comentarii pe marginea celor mai importante cărți de literatură română din ultimii câțiva ani – și constituind, astfel, un reper de neocolit pentru istoricul literar de mâine –, dar este al treilea dintr-o serie critică inaugurată în 2017 (cu Cronicile de la Snagov) și continuată în 2019 (cu Alte cronici de la Snagov). Împreună, cele trei culegeri acoperă producția editorială a unui deceniu și jumătate și, chiar dacă nu aspiră să se înfățișeze ca o istorie a literaturii contemporane, istoria se află, in nuce, în cuprinsul lor.
Am scris, la timpul cuvenit, despre ambele volume care au precedat Noile cronici de la Snagov: la apariția celui de-al treilea îmi văd reconfirmată constatarea că, pentru autorul lor, critica de întâmpinare este o anticameră a istoriei literare și trebuie practicată cu un „cântar“ valoric precis.
Și aceasta, deoarece Dan Cristea este, înainte de toate, un cronicar literar care are repere valorice ridicate. Din fotoliul de orchestră al rubricii sale din revista „Luceafărul de dimineață“, criticul contemplă și evaluează literatura actuală pornind de la o scară de va lori personală, cu atenție, dar fără complezență față de ierarhiile literare în uz. Știe, desigur, să facă diferența între o carte mai puțin realizată a unui autor consacrat și eșecul unui veleitar. Când îl surprinde pe Mircea Cărtărescu cu un volum de poezie mult sub nivelul său (nu striga niciodată ajutor, 2020) , scrie limpede: „Publicat probabil cu intenția de a șoca, de a cutremura cititorul, ultimul volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu îl lasă pe acesta, mai degrabă, nedumerit, gândind că va fi vorba, în cel mai bun caz, de un experiment trecător.“ La fel, în cazul lui Ioan Es. Pop: „Am tot amânat să scriu până acum despre această ultimă carte de poeme a autorului ce debuta extrem de promițător, în 1994, cu Ieudul fără ieșire, din anumite rețineri de autoimpunere critică, dar mi-am zis apoi că Ioan Es. Pop este un poet prea important pentru a nu mă exprima, chiar și cu acele rezerve pe care le am, despre un volum care îi aparține și care, probabil, nu va reprezenta mare lucru în ierarhia generală a scrierilor sale“.
Rigoarea critică, fie și îmbrăcată delicat în faldurile codurilor cronicii de întâmpinare, este egal distribuită consacraților ca și autorilor tineri. Dan Cristea face distincția între necesitatea de a-i recepta c înțelegere critică pe autorii aflați la început de drum și imperativul, cel puțin la fel de important, de a nu-i deruta, pe ei și pe cititorii lor, oferindu-le false premii „Opera Omnia“ la debut. Scrie, de aceea, cu interes despre Andreea Răsuceanu, Andrea H. Hedeș, Andrei Novac sau Flavia Adam, câteodată chiar despre mai multe volume ale lor, spre a le urmări evoluția. Însă o face luându-i în serios, analizându-le creația cu ochiul criticului de cursă lungă, nu cu entuziasmul factice al suporterului de pe pagina de socializare, care dă „like“ înainte chiar de a fi citit textul. Despre un roman foarte bun al Andreei Răsuceanu, de pildă, conchide: „Un roman bine scris, cu pagini dense, meritând a fi premiat (Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor pe anul 2020), dar, ca substanță epică, aflat sub romanul de debut, din 2018.“ Nici poeta Flavia Adam, comentată aplicat, nu este cruțată, exactitatea diagnosticului – care privește cartea, nu talentul autoarei/ului – fiind suprema formă de respect a criticului față de un scriitor, indiferent de vârsta sau de notorietatea acestuia: „După plictisul acestor versuri, fără miză sau cu miză strict personală, câteva poezii din a doua jumătate a volumului izbutesc cât de cât să ne mai trezească atenția. Una dintre ele ar fi Înnoptare“.
Între Pompiliu Constantinescu și Perpessicius, adică între modelul „barometrului“ critic mereu exact, dar fără entuziasm, și cel al comentatorului afabil, care-și ascunde rezervele sub nenumărate politețuri, Dan Cristea alege mai degrabă calea lui Nicolae Manolescu. Care este cea a judecății de valoare pronunțate deschis, fără ocolișuri și fără false reverențe la adresa reputației scriitorului. A spune „nu“, atunci când e cazul, e o însușire obligatorie a criticului adevărat, care nu trebuie confundat cu agentul publicitar. Rezervele lui Dan Cristea sunt cu atât mai semnificative pentru condiția cronicarului, cu cât, fiind el însuși o prezență de neocolit pe scena literară a ultimelor cinci decenii, prieteniile umane sau de breaslă ori rațiunile strategice ale literaturii (cum ar fi cea a susținerii tinerilor) i-ar fi putut tulbura judecata de valoare.
În afară de aceasta, Noile cronici de la Snagov sunt un adevărat repertoriu al valorilor din literatura română a momentului. Criticul are câteva „stele fixe“, a căror creație o urmărește sistematic (Ana Blandiana, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Angela Marinescu, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Ioan Moldovan, Vasile Dan, Horia Gârbea ș.a.), precum și autori asupra cărora înțelege să atragă atenția, considerându-i insuficient valutați (Horia Bădescu, Ion Cristofor, Romulus Rusan). Scrie și despre critici din generațiile mai tinere: Daniel Cristea-Enache, Corina Ciocârlie, Andreea Răsuceanu. Este receptiv la reeditări, pe de-o parte, dintr-o convingere de natură lovinesciană a obligativității revizuirilor – la care aceste reeditări ne invită –, pe de alta, din sentimentul, trist și mărturisit numai în șoaptă, al puținătății literaturii noi. Lista de autori din cuprinsul volumului Noile cronici de la Snagov este una de istorie a literaturii contemporane: criticului i-au scăpat puține volume cu adevărat importante, în cei aproximativ cinci ani pe care îi acoperă culegerea. Și, aspect și mai important, nu a „umflat“ nicio judecată de valoare și nu a părtinit niciun autor dintre cei comentați, ceea ce e foarte rar în critica noastră curentă.
În toate analizele sale, spuneam cu prilejul comenta riilor consacrate primelor două volume ale seriei, Dan Cristea are frumosul orgoliu creator de a nu relua ob servațiile sau traseele interpretative ale altor critici. De aceea, unii autori comentați in extenso aici, de la Ana Blandiana la Gabriel Chifu și de la Mircea Cărtărescu la Varujan Vosganian, îi datorează criticului câte un prim nucleu de monografie sau completări substanțiale la exegezele de până acum.
Aș mai atrage atenția asupra capitolului al doilea al volumului, care conține o selecție din editorialele publicate de Dan Cristea, în aceeași revistă „Luceafărul de dimineață“. Ele ne deschid o fereastră către o a doua ipostază a criticului, mai rar remarcată: aceea a istoricului și eseistului literar. Modalitatea de abordare a literaturii se schimbă în aceste texte și, odată cu ea, și discursul. Îmi plac foarte mult observațiile sale cu privire la poezia lui Eminescu – scoase cu totul din șabloanele cu „ultimul mare romantic european“ sau „poetul nepereche“ –, care fac din autorul Luceafărului un poet viu și, vorba lui Nichita Stănescu, „îmbrăcat în ștofă“. Îmi plac, de asemenea, glosele sale pe marginea noii traduceri a lui Vlad Russo din Montaigne, adevărat monument cultural pe care și noi, la „România literară“, l-am apreciat cum se cuvine. Mi se par profunde și de bun-simț comentariile sale cu privire la viața literară, la literatura de azi și la starea breslei. În fine, rețin ca pe o bijuterie mica „figurină critică“ (sintagma îi aparține lui E. Lovinescu) consacrată poetului Eugen Suciu.
Noile cronici de la Snagov constituie una dintre cele mai importante apariții critice ale ultimilor ani. Împreună cu cele două volume care au precedat-o, cartea constituie eboșa unei posibile istorii a literaturii contemporane și, totodată, epura unui traseu critic de amplitudine.