Ceremonii textuale (tot mai) amare

Arcadie Suceveanu este unul dintre cei mai importanți optzeciști de dincolo de Prut. Născut și format în Bucovina, a beneficiat, datorită mediului mai favorabil de la Cernăuți, de o relație mai strânsă cu literatura care se scria în țară decât colegii basarabeni, fapt care se vede și în cultura sa poetică, și în ușurința cu care mânuiește „straturile“ limbii literare. Probabil că, datorită distanței (dar și personalității sale), a fost și mai puțin permeabil la ispitele „moldovenismului“ care a înlocuit, după 1970, rusificarea accentuată a vieții culturale din Basarabia, din primul deceniu și jumătate de după cucerirea sovietică. Astfel, el și-a ales alte repere și alte modele poetice, iar transformarea poeziei românești, produsă ca urmare a acțiunii, mai întâi a grupării de la „Echinox“, apoi a Cenaclului de Luni, nu l-a luat prin surprindere.

Apărută împreună cu noua sa culegere, Terasa galbenă, ampla antologie intitulată Opera poetică ne invită să-i recitim creația, într-o selecție aparținându-i lui Ștefan Hostiuc. Putem parcurge pe îndelete etapele devenirii poetului, de la debutul din 1979 (cu volumul Mă cheamă cuvintele) până la volumele mai noi (Ferestre stinse de îngeri, 2014, și Terasa galbenă, 2022). Antologia ne furnizează nemijlocit itinerariul transformării lui Suceveanu dintr-un tânăr care, la începutul carierei, face cópii după maeștri – clasicii poeziei românești, de la Ion Pillat la Nichita Stănescu –, într-un postmodern matur și lucid, ironic și acid, ajuns la etatea consacrării. Se poate, de altfel, spune și că, împreună, cele două volume – noua culegere și antologia întregii opere – marchează un moment aparte în evoluția poeziei lui Arcadie Suceveanu: cel de după cumpăna din 2014 (cuprinsă în Ferestre stinse de îngeri) și, mai ales, de încheierea unui deceniu în care, aflat la conducerea breslei scriitoricești din Basarabia, a încetinit un pic motoarele creației.

Dar evoluția de care vorbesc este evidentă în antologie și e subliniată și de noul volum, Terasa galbenă.

În volumul de debut Mă cheamă cuvintele, din care îngrijitorul ediției reține numai 10 poezii, întâlnim un tânăr poet care-și măsoară puterile – într-o regiune cu totul marginală a culturii române (prin forța împrejurărilor istorice) – cu marii înaintași. Cutare text are, firește, armonii eminesciene, chiar dacă substanța lor e complet alta și chiar dacă Suceveanu se raportează la Eminescu cu totul altfel decât epigonul voit Grigore Vieru: „Aseară veșnicia a-nflorit/ Și teii-s catedrale de lumină,/ De parcă zeii-au coborât din mit/ Și-nflăcărat le suflă-n rădăcină.“ Alt poem, dimpotrivă, sună pillatian („Să-mbraci viziunea ierbii și să vezi/ Că-ți dă în spic de dragoste chitara./ Să arzi ca roua și să n-ai dovezi,/ De glasul tău să crească-n câmp secara.“), blagian („Latent, mai arde-n lucruri un rug de-ntemeiere,/ Crescând din baza lumii în sus pe verticală,/ Căci nu din viciu seva în arbori se răscoală/ Și nu din lașitate rodește mărul mere.“) sau stănescian („Constat în schimb, cu rușinoasă invidie,/ că roua cade pe flori/ fără a fi invocată,/ că iarba răsare nu din dragoste pentru sine,/ iar cireșii fără să aibă vreun interes/ personal/ dau în floare.“). Se observă cu ușurință cum poetul „își face mâna“, recuperând rapid, prin asimilarea modelelor moderniste și neomoderniste, întârzierea istorică a liricii de peste Prut față de cea din țară. Întâiul său volum a afirmat limpede un talent și, totodată, o conștiință artistică lucidă, dispusă să se supună la exercițiul „uceniciei la clasici“, ca preț al sincronizării cu marea poezie română a epocii sale.

După această „fixare a orizontului“, începe – chiar în cel de-al doilea volum, Țărmul de echilibru (1982) – o experiență postmodernă sincronă, în fapt, cu cea din țară, desfășurată însă pe alte coordonate decât cele stabilite la noi de poezia Cenaclului de Luni. Ironia funciară a poetului se fixează spontan în ritmul alegru al pastișelor și în subtilitățile unui ceremonial textual, care este cultural, fără a fi ostentativ livresc, ca în Catharsis (II) – „Lăsați făptura Mielului să treacă/ Cu pași de aur dinspre lumea greacă.// Să-mi pască iambii ca pe-o iarbă rară/ Sălbăticind pe gura mea amară.“ – ori în Scrisoare dintr-o toamnă levantină – „În toamna asta parcă levantină/ M-a îndrăgit în burg o ghilotină.// În seri târzii cu fast de crizanteme/ Aștept scrisori și sufăr în poeme.// Ori stau închis în turnul meu de rigă/ Și-ascult cum trec secundele-n cvadrigă“. Genul proxim pare a fi Leonid Dimov, însă nota caracteristică a lui Suceveanu nu este pitorescul vocabulelor exotice, nici complicația rafinată a prozodiei. Ci grația ușure cu care versul se desprinde de obiecte și plutește pe deasupra realității, ca o mască.

Mască, întrucât poetul este o ființă sensibilă, care se apără prin ironie (uneori, atroce) de agresiunea care pare că vine din toate părțile. Nu doar dinspre regimul sovietic, ci chiar dinspre obiectele banale, de al căror asalt Suceveanu se apără prin ridicarea lor la măsura de aur a versului: „Culeg cântecul – neselectat –/ al corului de broaște,/ descriu drama locomotivei cu aburi,/ dialogul dintre butuc și joagăr –/ făcând Miracolul să se nască/ din aburii de leșie ai zilei de miercuri,/ precum sălbaticul, candidul nufăr/ din roditoarele,/ recile mâluri“. Pe măsură ce trece timpul, lirismul se dovedește însă incapabil să îmblânzească realitatea, tonul poetului devine mai amar, iar versul – rămânând melodios – e tot mai aspru: „Nu, nu era închipuire nici basm/ eram chiar personajele lui Erasm:/ tu îți lustruiai talpa,/ celălalt își pierduse speranța/ al treilea striga: ducă-se dracului// Se împuținase de tot fitilul în lămpi/ vechiul cartof venea să fete/ la masa săracului“.

Ceremoniile textuale ale lui Arcadie Suceveanu nu sunt, de fapt, decât superficial jubilante: în străfunduri dospește o durere grea, permanentă, și oscilează un barometru fin, care înregistrează conștiincios trecerea timpului, nedreptatea, ruina. Ironia devine o formă de asumare prin detașare, de reflecție și de invitație la reflecție: „Între trezie și somn/ între rugăciune și erezie/ țin în palmă sufletul meu des ­compus/ și nici dumneavoastră, domnule Kant,/ și nici dum nea ­voastră, domnule Heidegger,/ nu mă mai puteți ajuta/ să-l adun la loc, ca bănuțul în ou“.

Volumele care se acu ­mulează în jurul anilor 1990-2000 sunt mai tensionate și, în subtext, amărui, dacă nu de-a dreptul amare. Arhivele Golgotei, bunăoară, un ciclu de trei poeme din culegerea omonimă publicată în 1990, ne propune chiar un Arcadie Suceveanu grav și tragic, pe dedesubtul unui vers fluid și muzical, care îi este caracteristic: „E frig și plouă, Doamne, în arhive/ Și îngeri roșii, la lumina torții,/ Ne trec, de vii, la fondurile morții,/ Și cad de sus morminte costelive.“ E cu atât mai remarcabil, cu cât poetul rezistă acum la presiunea străzii, animată de marile manifestații care au produs eliberarea Basarabiei, și scrie o poezie lucidă, deloc optimistă cu privire la „ființa națională“…

Antologia Opera poetică, în întregul ei, ne readuce în atenție creația unui poet valoros și original al literaturii române de azi, așa cum nu sunt mulți dincolo de Prut.

*

Apărută în același an cu antologia de mai sus, dar la Chișinău, Terasa galbenă este prima culegere originală de poezie de după volumul consacrat amintirii mamei, din 2014. Intervalul lung de gestație, fie că se datorează unei cumpene de creație, fie că a fost provocat de exigențele mandatului de președinte al breslei scriitoricești basarabene, a fost depășit printr-un volum dens și o poezie aparte, exploatând alte disponibilități postmoderne ale lui Arcadie Suceveanu, mai puțin și numai în trecere exploatate în poezia sa mai veche.

Mi-au atras atenția, mai întâi, poemele consacrate, prin câte un motto, unor poeți români din generațiile șaizeci și optzeci. În Verde bătând în galben, punctul de plecare este Virgil Mazilescu („Iar sufletul?, te întrebi, iar sufletul?/ Și tot tu îți răspunzi: 17 grame, așa se zice,/ și asta cu tot cu lingourile lui de regrete și amintiri// Dar și altfel s-ar mai putea spune:/ 6 e o corabie încărcată cu diamante, 9 – golful;/ 6 apropiindu-se de 9:/ o corabie intrând legănătoare în golf// Și-n curând va fi seară“), în Până ajunge blitzul la țintă, e Gheorghe Tomozei („Până ajunge blitzul la țintă,/ chipul îmbătrânește,/ fața se umple de riduri// Fără rost îmi aduceți oglinda,/ nimic nu e adevărat:/ pe partea cealaltă a ei/ viața mea e un neon/ scurs în iarbă“). Din ambele lipsesc însă aluzia, pastișa, iar jubilația s-a transformat în gravitate a rostirii.

În Polemică postmodernistă între predinozauri și postdinozauri rămâne, dimpotrivă, numai jocul textual, în-scenarea unei, în fond, triste lumi literare românești în care disputa de idei se reduce la atacul la persoană, iar poezia se pierde printre acuzații și incriminări. Parabola lui Suceveanu e înțeleaptă și amuzantă: subtextul ei e, însă, întristător.

Terasa galbenă merita, desigur, mai mult de la critica de întâmpinare românească. A contat, poate, slaba circulație a volumului, ca și faptul că, aflat departe, autorul nu suscită la fel de mult interes ca alți confrați, mai lucrativi.