E vorba, desigur, despre cenzura din vechiul regim. Am mai scris despre felul în care funcționa, despre cât de grave erau intervențiile ei și despre împrejurările în care aveam de-a face cu ea. Dacă reiau acum subiectul, este grație unei coincidențe: răsfoind la sfârșitul anului trecut Conversație la Princeton, cartea de dialoguri a lui Mario Vargas Llosa cu Rubén Gallo, unde un întreg capitol se referă la cenzura franchistă, mi-am amintit că exact cu șase decenii în urmă, la câțiva ani după ce romanul de debut al lui Llosa fusese cenzurat în Spania, mi-a fost cenzurată prima cronică din „Contemporanul“. N-a fost nimic grav, doar un fel de botez al focului. Nu e cazul să spun că, nici după ce l-am citit pe Llosa, nu știu destul despre cenzura dintr-un stat autoritar de dreapta, ca să încerc să schițez, măcar, o comparație cu cenzura pe care, în schimb, o cunosc foarte bine, din regimurile comuniste. Nu acesta este, de altfel, scopul articolului de față. Dar merită totuși menționate unele lucruri relatate de Llosa, care m-au determinat să remarc asemănări importante între cele două cenzuri.
Să spun, mai întâi, că cenzura comunistă a fost mai intens ideologizată decât aceea franchistă. Cea din urmă s-a întemeiat mai puțin pe argumente ideologice sau filosofice. Fascismul spaniol n-a avut un Marx, nici chiar un Jdanov. Exemplele date de Llosa sunt adesea stupefiante, dar e limpede că efectul intervențiilor cenzurii era mai degrabă nesemnificativ. Am dat și eu, în câteva rânduri, exemple de cenzură derizorie sau de-a dreptul comică (într-un sens apropiat de acela în care Vladimir Streinu vorbea, în anii 1930, despre un „marxism vesel“), dar fenomenul nu poate fi înțeles cu adevărat, în toată gravitatea lui, dacă ne limităm la acest aspect. Au existat destule cazuri în care lucrurile stăteau aproape la fel în cele două regimuri. Începând din 1990, au apărut câteva cărți despre cenzura de la noi, din care am aflat și că punctele de vedere nu coincid totdeauna sub aspect teoretic, după cum rămân destule de spus în privința consecințelor actului de cenzură. Exemplele nu sunt doar sarea și piperul discuției, dar pot fi chiar mai instructive decât tezele și ipotezele formulate. Așa că mi se pare util să ne bazăm pe ele.
Am remarcat, la un moment dat, o paralelă, deși nu sunt sigur că am scris despre ea, între cărțile epurate din bibliotecile și librăriile publice în ultima parte a anilor 1940 și vocabularul epurat, la rândul lui, odată cu înființarea în 1949 a Cenzurii ca instituție a statului comunist. Într-o primă fază, au fost interzise toate cărțile în care era vorba despre regalitate și despre acele eveni mente, aniversări, personalități, reprezentări artistice pe care comuniștii le considerau a ține de esența statului bur ghez. Cele mai păgubite au fost cărțile de istorie, de geografie, de filosofie, de religie și de literatură. Și cum erau să scape manualele de școală? Un domeniu în legătură cu care cenzura arăta o vigilență excepțională a fost acela al relațiilor cu Uniunea Sovietică. Orice text, din orice epocă, a fost trecut au peigne fin de către cenzori. Regimul traducerilor era același. În aceste condiții, pornind de la epurarea bibliotecilor publice de către echipe de cenzori încă necalificați, dar temeinic îndoctrinați, și până la noile apariții, reeditări, aparținând tuturor domeniilor culturii, niciun cuvânt, niciun subiect n-au scăpat controlului cenzorilor din deceniile care au urmat.
Așa se explică temelia politico-ideologică foarte solidă a cenzurii comuniste, așezată pe principii clare și irefutabile. Spre deosebire de aceea franchistă, dacă tot m-am referit la Umberto Eco, mult mai laxă și mult mai puțin ideologică. Cenzura comunistă s-a dovedit capabilă să controleze totul și în mod sistematic. A dat-o pe bâlbâieli doar din momentul în care internaționalismul proletar impus de sovietici lui Dej a cedat treptat locul doctrinei național-socialiste a lui Ceaușescu. Principiile originare și sănătoase doctrinar au fost întoarse literalmente cu susul în jos. Puse, adică, în contradicție cu doctrina care le fondase. O cenzură neprofesionistă și derutată i-a luat locul celei care crease realismul-socialist în literatură. Și încă: o cenzură fără cenzori. Capabilă de orice derivă, dar nu și de un control efectiv. Scurta perioadă liberală care a făcut tranziția dintre accesul la putere al lui Ceaușescu și Tezele din Iulie 1971 s-a dovedit mult mai temeinic consolidată decât și-ar fi dorit partidul comunist, ale cărui tentative de readucere a situației la „normal“ au eșuat. Datorăm existența unei literaturi adevărate în timpul comunismului biruinței scriitorilor asupra cen zurii.