Primul poem din cartea lui Gheorghe Grigurcu, Imagini așternute pe coala văzduhului este o puternică efigie, o concentrată artă poetică așezată, ca un „timbru“ deasupra scutului blazonului. Timbrul – a nu se confunda cu marca poștală, ce se lipește de scrisoare ca ibovnica de suflet – reunește, precum știm, următoarele elemen te: coiful, coroana plasată peste acesta, creștetul și lambrechinii.
Iată cum se înfățișează textul în măreția lui heraldică : „O luptă e Poezia o luptă universală/ cu cel slab cu cămașa lui sfâșiată/ cu clipele lui în derivă/ cu gândurile lui dureroase cum răni sângerânde// îl va supune până la urmă/…/ o luptă e Poezia o luptă deopotrivă/ cu Îngerul și cu Fiara// își va supune dușmanii până la urmă cu amândoi confun dân du-se“.
E limpede, coiful e unul „deschis“, coroana în schimb este trufașă, iar la creștet stau alături ca „fiare heralde“, „Îngerul și cu Fiara“, ipostaze complemetare ale gîndirii despre firea omenească. Iar despre lambrechini, ei nu pot fi decît versurile, în curgerea lor cu volute sobre și cute adînci.
Astfel de timbru arată poetul celor care-l privesc. Arta heraldicii, ca și a poeziei, este de a comunica foarte concentrat și dintr-o dată, într-o codificare strictă, pe care privirea avizată s-o poată cuprinde și desluși într-o clipă, eul cavalerului. Gheorghe Grigurcu își poartă măreția cu orgoliu și tristețe, ca un marchiz al Amarului Tîrg, adesea cîntat și invocat, uneori cu ironie. Acesta este totuși împodobit: „flori cu ochi de păsări urmărindu-te/ cu o curiozitate suburbană“. Florile sînt susținătorii scutului, mărturii ale sensibilității artistului care nu uită descriptivul, chiar dacă pare copleșit de reflexivitate.
Orice blazon care se respectă are și o deviză. Multe dintre versurile lui Gheorghe Grigurcu din acest volum, care adună texte dintr-o perioadă destul de scurtă (2000-2012), dar foarte bogată în apariții editoriale, s-ar putea constitui în asemenea element definitoriu. Chiar poezii întregi, extrem de concentrate, reduse de multe ori la 4-5 versuri, merită investirea ca devize nobiliare, esențializînd, tot cu o anumită superbie, istoria deținătorului :
„Geme trupul chinuit/ în robia spiritului// alături cuțitul/ cu sclipăt de izvor.“ (Geme trupul). În alăturarea de cuțit, trupul – surprinzător – e robit spiritului, iar pumnalul, amintind de cel care i se arată lui Macbeth, este perceput ca o unealtă a purificării și nu, ca la regele scoțian, o ispită a călcării poruncii „să nu ucizi“.
În același fel funcționează Școala obligatorie : „Școala obligatorie-a văzduhului// noi toți urcăm pe funii de fachir/ precum acei copii/ care-odată ajunși sus/ dispar fără urmă“. Ascensiunea „obligatorie“ a spiritului este prinsă într-o formulă de cod, tot lapidară cu aparență neutrală, dar încărcată de sens, destul de limpede aparent, totuși ambiguă.
Pentru cititorul familiarizat cu scrisul lui Gheorghe Grigurcu din jurnalele sale, compuse din scurte fragmente, adesea doar citate semnificative, aforisme sau enunțuri ce par poeme într-un singur vers, poezia din Imagini așternute pe coala văzduhului nu diferă foarte mult de acest tip de notații. Diferența este un plus de rigoare și un minus de „frivolitate“, dacă în cazul poetului-critic s-ar putea rosti un asemenea cuvînt. Un Album tomitan reia chiar, aproape auto-parodic, un asemenea mod de a transcrie (de astă dată imaginar) texte utilitare : „ Glăsuiește-o reclamă:/ Noi avem cele mai bune yahturi/noi avem cele mai bune havane/ noi avem cele mai bune banane/ noi avem cei mai buni morți“. Poetul se ia în răspăr, umorul său este fin și sec, precum un coniac de calitate și la fel de evanescent.
Lupta poetului cu îngerul este un război de uzură, dar care se conglomerează din bătălii mici cu final indecis. Este ca un meci de șah dintre campioni, echilibrat, în care predomină remizele. Războiul acesta se poartă secret, ascuns vederii și pe tăcute. Nici victoriile nu se trîmbițează, nici înfrîngerile nu se jelesc zgomotos : „Într-un garaj subteran intră luna/ stânjenită ca și noi cei ce-o privim/ cum atinge caroseriile desfăcute/ sculele împrăștiate/ cum miroase a cârpă murdară/ dar în același timp numenală/ strălucește și-afară“. Între murdar și numenal noul episod al confruntării e unul imprecis, abia sugerat.
Astfel, blazoanele și scuturile nu se izbesc, pentru a profera amenințări sonore, metalice, doar se arată, se indică prin gesturi vagi, lăsînd o paletă largă de semnificații presupuse : „Plopii: cei mai profunzi filosofi/ ei cugetă neîncetat/ și uită de-ndată/ tot ce-au cugetat“. Gheorghe Grigurcu este un cavaler al unor bătălii subtile și fantasmatice.