Beata Umubyeyi Mairesse e născută în 1979, în Ruwanda, la Butare. Este supraviețuitoare a genocidului tutsi. În 1994 s-a mutat în Franța pentru a studia științe politice; a fost și este, de asemenea, promotoarea a multor zeci de cauze umanitare. E o scriitoare apreciată și cunoscută atât în Franța, cât și în afara granițelor ei. În limba română, a publicat romanul Toți copiii tăi risipiți, o poveste care sublimează experiența sa teribilă din timpul genocidului tutsi. Beata Umubyeyi Mairesse a fost prezentă la FILIT-Iași, ocazie cu care a fost realizat acest interviu (traducere simultană realizată de Simona Modreanu).
Cristian Pă trăș coniu: Scrieți cu sânge sau cu lacrimi? Întreb având în minte și ceea ce se spune adesea: că exis tența precede esența. Viața dumnea voastră este marcată de multe mo mente foarte dure…
Beata Umubyeyi Mairesse: Nu, nici una, nici alta. Am început să scriu târziu, împlinisem deja treizeci de ani. Scriitura mea, literatura pe care o fac nu este catarctică. Nu am scris multă vreme, nici nu eram sigură că asta îmi doream foarte mult cu ceva ani în urmă. Mai întâi, când am ajuns în Franța, în 1994, a trebuit să mă simt bine. Aveam 15 ani în 1994 și familia care m-a primit m-a dus la un psihiatru. Am lucrat mult cu mine însămi și doar atunci când am simțit că m-am liniștit, când am fost convinsă că totul înăuntru este așezat, abia atunci am început să scriu. E important ce vă spun acum, și în contextul întrebării dvs. eu scriu ficțiune, nu îmi scriu propria poveste. Faptul că am lucrat mult cu mine însămi mi-a permis să îmi iau această distanță, acest recul care îmi permite să scriu o poveste sau alta. Sigur, uneori, se amestecă în ceea ce scriu și bucăți din viața trăită de mine; e inevitabil.
De ce ficțiune și nu propria poveste?
Revin la momentul în care am ajuns în Franța la 14 ani: când am ajuns acolo toți cei care m-au primit au fost extraordinar de amabili. Toți, de asemenea, evitau, pe cât posibil, să discute despre problema aceasta mare războiului din țara de unde am venit. Fie pentru că se temeau să fiu rănită și mai mult, fie pentru că își spuneau că povestea mea este una foarte îndepărtată, Africa e la mare distanță, oricum nu știm exact ce a fost acolo și despre ce e vorba. Or, eu aveam nevoie să povestesc la acel moment despre ceea ce trăisem. Era foarte important pentru mine, pentru echilibrul meu să vorbesc. Însă mai era o piedică foarte mare: mi-am dat repede seama că povestea mea nu era indicibilă, cum se spune, ci inaudibilă.
E o nuanță extraordinară aceasta…
Puteam să spun ceea ce trăisem, dar nu eram auzită, oamenii nu erau pregătiți să asculte povestea mea și nici nu doreau să citească mărturiile supraviețuitorilor. Și atunci, am început să aștept. Și am așteptat 15 ani până când am găsit forma care să facă povestea audibilă. Am descoperit, de fapt, ficțiunea. Ficțiunea care îmi permitea să spun povești, așa încât oamenii – identificându-se cu un personaj sau altul, dar nu realitatea imediată – să se poată apropia mai bine de ceea ce am trăit eu.
Și atunci, putem spune că literatura e pentru dumneavoastră și un fel de scut care vă apără de ceea ce a fost, nu cu mulți ani în urmă, în Ruwanda, de genocidul de acolo?
Nu. Eu nu mă ascund în spatele ficțiunii. Literatura, așa cum o văd eu, e o mână întinsă. În fiecare dintre personajele mele e ceva din mine. Și, în felul acesta, în loc să spun „eu“ doar pentru un singur personaj, mă împart în toate personajele mele – e un mod de a atinge cât mai mulți oameni. Vreau să fac o precizare – dumneavoastră ați spus mai înainte „genocid“. Eu țin foarte mult să spun „genocidul tutsi“ din Ruwanda – așa cum a și fost de altfel. Acolo nu fost doar un „genocid“ – așa, la modul general și difuz; a fost „genocidul tutsi“! Revenind, ficțiunea îmi oferă un grad foarte mare de libertate. Și în afară de această libertate – una care îmi permite să nu mă ascund în spatele adevărului, pentru că nu am de demonstrat nimic; asta au făcut-o tribunalele internaționale care au discutat și au adus dovezi despre genocidul tutsi din Ruwanda –, ei bine, pentru că nu sunt constrânsă de aceste elemente care țin de istorie și de realitate, fiindcă inventez familii și personaje, eu pot să ating chestiunile istorice, dar de pe un versant poetic, estetic dacă vreți.
Cum a fost posibil așa ceva? Aproape un milion de oameni omorâți de alți oameni în timpul genocidului tutsi din Ruwanda… De ce unii oameni omoară alți oameni?
Eu nu sunt istoric – prin urmare, nu voi avea o expunere istorică. O să rezum, în schimb, ceea ce cunosc nemijlocit și o voi face într-un sens cronologic. Mai întâi: hutu și tutsi nu sunt etnii diferite, atât de diferite. Sunt același popor ruwandez, au aceeași limbă, aceeași cultură, tradiții foarte asemănătoare, aceeași religie, practic au aceeași identitate. Hutu erau agricultorii și tutsi erau crescătorii de animale. Principala bogăție erau vacile – și, dacă erai mai întâi hutu, dar reușeai să dobândești mai multe vaci, puteai deveni tutsi. Înainte de colonizare, societatea nu era încreme nită; dinamica ei era una firească. Întâi am fost colonizați de nemți –, dar ei nu au stat mult; apoi au venit belgienii. Belgienii au venit cu propria lor poveste – ei sunt și valoni, și fla manzi și uneori nu se înțeleg prea bine. Valonii și flamanzii chiar sunt două etnii diferite. În plus, au venit acolo și cu teoriile rasiste moștenite din secolul al 19-lea, despre diferen țele între rase. Pe de o parte, ei nu au înțeles societatea ruwandeză; pe de altă parte, colonizarea nu înseamnă să înțelegi, ci să ocupi, să colonizezi. Foarte pe scurt: și-au aplicat schema proprie pe societatea ruwandeză. Au decis că aceste două grupuri – tutsi și hutu – sunt etnii diferite, au început să le măsoare nasul, capul și așa mai departe. Cele două grupuri nu semă nau întrutotul, dar aceasta se întâmpla, pentru că practicau meserii diferite și aveau parte de expuneri diferite la natură. Ei bine, urmarea, într-un timp relativ scurt, a fost că, în buletinele de identitate, ne-au împărțit: între tutsi și hutu. Și nu puteai trece de la un grup la altul. Cartea de identitate îți dădea identitatea definitivă. Îna intea acestora, lucrurile stăteau cu totul altfel – cum spuneam și mai înainte, puteai trece de la un grup la altul. La început, belgienii au pariat pe tutsi – care era un fel de regi locali, șefi. Și au început să întărească o inegalitate – pentru că numai cei care erau tutsi puteau merge la școală. Tutsi s-au simțit, în felul acesta, confirmați, bineînțeles. La finele ani lor 1950, atunci când mai toate popoa rele africane și-au dorit independența, inclusiv cei din Ruwanda, ei bine, atunci colonizatorii belgieni s-au îndreptat spre ceilalți, spre hutu, și le-au spus: ia uite ce vor să facă tutsi! Urmarea a fost că le-au oferit inde pendența celor de la hutu – și în felul acesta au început primele răzbunări, împotriva tutsi, când hutu au ajuns la putere.
E foarte important să înțelegem contextul larg al acestor conflicte…
Exact. Revin la cronologie. Mulți tutsi au fugit în anii 1960-1970 în țările din jur. Atunci au început pogromurile, crimele. Numărul ruwandeilor care au fugit din țară: circa două milioane. Și peste un timp, vine reversul medaliei. Când tutsi au vrut să se întoarcă în țară, au creat mai întâi niște guerille – la începutul anilor 1990. Cu hutu la putere, erau foarte multe tensiuni; țara era și extrem de săracă, și extrem de populată. Când tutsi au vrut să revină în țară, extremiștii din gruparea hutu i-au amenințat că îi vor masacra pe toți tutsi care au rămas în țară. Unele dintre interpretările conflictului din Ruwanda – care sunt cu adevărat rasiste, după părerea mea – spun că hutu și tutsi sunt niște sălbatici, care s-au omorât între ei dintotdeauna. Nu e deloc adevărat așa ceva. Este, pur și simplu, o poveste politică de natură postcolonială. Ceea ce trebuie să știți este că astăzi nu mai au cărți de identitate în care se precizează apartenența – fie tutsi, fie hutu; pe cărțile de identitate scrie doar „ruwandez“. Astăzi, inclusiv de la actualele noastre cărți de identitate, lucrurile între noi sunt foarte liniștite. Aceasta înseamnă că supraviețuitorii „și-au înghițit“ drama și au acceptat să facă pace cu foștii lor persecutori pentru a reconstrui țara și pentru a trăi împreună din nou.
Ce vă amințiți extrem de puternic din perioada în care ați fost acolo? Unde erați când au început crimele? Și cum ați scăpat?
Aveam 15 ani. Locuiam într-un oraș; e al doilea oraș ca mărime din Ruwanda. Era orașul cu cea mai mare forță intelectuală din țară. Un oraș universitar, un oraș cu multe biblioteci. Când au început crimele, m-am ascuns, împreună cu mama mea; am stat ascunse în mai multe locuri, în beciuri. De fapt, am scăpat de moarte, pentru că ne-am ascuns într-o fostă casă colonială – era o casă care avea pivniță. Trebuie să știți că, în mod obișnuit, casele ruwandezilor nu au pivnițe. Aceasta avea și acest detaliu a fost salvator pentru noi. Când ne-au urmărit ucigașii, pur și simplu nu au știut că în acea casă există o pivniță; în felul acesta am scăpat. Am reușit să plec de acolo grație unui ONG francez care venise în Ruwanda pentru a încerca să salveze copiii, să îi scoată din țară. Am ieșit din țară ascunsă într-un camion. Am trăit direct aproape tot genocidul – care a durat cam 3 luni. Eu am stat ascunsă cam două luni și jumătate.
Ce pierzi din identitatea ta când pleci dintr-o țară unde au loc crimele teribile ale unui genocid? De aseme nea: ce adaugi la identitatea ta când reușești să pleci, să scapi cu viață?
În literatura mea am perso naje care trăiesc cu identități care le-au fost deja trasate. Femei, tutsi, metiși și așa mai departe. Eu cred că aseme nea identități desemnate te închid; te închid și în fața priviri celorlalți, te închid și în fața propriei priviri. Eu am învățat că te poți eli bera de identitățile acestea trasate și că poți să ai identități alese; cred că este una dintre cele mai prețioase lecții pe care le-am învățat pe propria piele. Bucuria vine atunci când înțe legi că ai mai multe identități; peri colul este atunci când crezi că ai, fie ca individ, fie ca nație, o istorie unică, o identitate unică.
Ce datorie are cel sau cea care supraviețuiește unor asemenea momente teribile – precum geno cidul tutsi din Ruwanda?
Vă referiți la culpabilitatea celui care supraviețuiește?
Nu numai și nu în primul rând. Ci, mai ales: ce puteți să faceți după un asemenea moment, ce simțiți că aveți datoria să faceți?
Nu mă simt vinovată pentru că am supraviețuit. La 15 ani am crezut și am știut că mi s-a dat o nouă șansă de viață. Eu am primit o nouă viață. Știu și am știut că trebuie să fac ceva pentru oameni – m-am angajat în numeroase acțiuni uma nitare. La 20 de ani și mai apoi am plecat cu „Medicii fără frontiere“, cu diverse ONG-uri și am încercat să ajut oamenii cât pot eu de mult. Până într-o zi când mi-am dat seama că relațiile dintre Nord și Sud erau conduse de un soi de milă periculoasă. Albi care vor să îi salveze pe negri. Problema era de fapt: de ce negrii se găseau în situația de a fi salvați, în baza unor conjuncturi și a unor legi care datau demultă vreme, din timpurile sclaviei și ale colonizărilor. La bază, am realizat într-un târziu, e o chestiune narativă, de narativ: cum îl vezi pe celălalt, cum îți este povestit celălalt. Ceea ce am înțeles despre mila periculoasă e că acela era narativul spațiului public, al mass-media; am înțeles, de asemenea, și că el nu funcționează, pur și simplu nu funcționează. Se vorbește adesea despre Africa în termenii aceștia: ca și cum ar fi vorba de o singură țară; de fapt, sunt 24 de țări acolo. Sunt foarte multe caricaturi despre Africa, de reduceri la caricatură. Astăzi cred că eu sunt mai utilă dacă propun o altă formă de narativitate despre Africa. Una care iese din caricatură și care pune accentul pe umanitatea noastră comună. Cred că sunt mai utilă aici.
Ce spune sau ce trebuie să spună acest nou narativ – care se opune caricaturii?
Simplu: suntem în viață. Așa suntem. Bărbați și femei, fiecare cu inteligența lui, diferiți și asemănători. Plus poveștile acestea politice, încărcate ideologic, în care intrăm; sunt ale noastre, dar noi suntem mai mult decât ele. Noi, ca ființe umane. Noi, pentru umanitatea din noi.
Ai cui sunt Toți copiii tăi rătăciți (titlul romanului tradus în limba română!, n.m., C.P.)?
Interesant cum puneți problema. Intuiesc unde bateți. În roman, desigur, sunt copiii mamei – cea care apare ca personaj principal. Dar nu e numai aceasta. România are o diasporă importantă – aceasta, la rândul ei, e produsul unei istorii. Așa cum românii au plecat, secole de-a rândul; o parte s-au întors. Ei bine, așa e și cu poporul meu; din diferite motive – unele foarte dure, tragice –, și ruwandezii au plecat din țara lor. Cei rătăciți, copiii rătăciți sunt cei care pleacă, cei care își smulg sau cei cărora li se smulg rădăcinile. Unii nu mai găsesc drumul înapoi, alții îl găsesc.
Care era mâncarea dumneavostră favorită din paradisul copilăriei din Ruwanda?
Suntem nuli în materie de bucătărie (râde). Poate că exagerez puțin – dar adevărul e cam pe acolo. E o țară de înălțime și o țară foarte verde; așadar, sunt foarte multe lucruri, plante, fructe, legume care cresc. Ei bine, în Ruwanda când vrei să îi faci o urare cuiva, îi dorești „lapte și miere“. Cam pe aici, în zona laptelui și a mierii, e de găsit răspunsul la întrebarea dumneavoastră.
Mai larg: ce era pentru dumneavoastră fericirea, înainte de genocid? Din ce era compusă această – să îi spunem așa – instalație a fericirii?
Ruwanda e o țară foarte frumoasă. Verde, plină de prospețime, cu o temperatură ideală – practic 25 de grade tot anul, nici prea cald, nici prea frig. Se spune despre Ruwanda că este „Elveția Africii“. Direct spus: fericirea mea era, pur și simplu, să trăiesc în această țară frumoasă.
Și apoi, după această tragedie imensă, ce este, ce mai poate fi fericirea pentru dumneavoastră?
Când merg în Ruwanda: pur și simplu, faptul de a fi acolo, de a putea să respir țara în care m-am născut. Când nu sunt acolo (de fapt, chiar și când sunt acolo): revin la povestea cu identitățile – fericirea este să te poți bucura de fiecare.
Ce poate să facă o femeie într-o țară când în jurul său se dezlănțuie atât de multă violență, atât de multă cruzime, atât de mult infern?
Aș vrea să fiu o idealistă și să spun că poate să facă multe. În realitate: să se ascundă. Asta poate să facă, asta trebuie să facă adesea. Femeile erau victime sigure, erau victimele desemnate, victime a numeroase violuri – mai ales din partea bărbaților din „milițiile“ respective. Era un fel de a ucide „la foc mic“. Cam cum s-a întâmplat în Iugoslavia, după aceea, sau cum se întâmplă în Ucraina. Realist: femeile nu pot decât să se ascundă. Și nici așa nu e sigur că nu vor fi găsite și pedepsite, fără să aibă nici cea mai mică vină. Trebuie să spun și aceasta trebuie să fie repetată: după ceea ce s-a întâmplat în Ruwanda, Națiunile Unite au recunoscut violul ca o „armă“ de distrugere în masă. Eu am avut noroc – nu am fost violată; nici eu și nici mama mea. Zeci de mii de alte femei, poate că sute de mii chiar nu au avut acest noroc. De asemenea, încerc să vorbesc pentru ruwandezi; majoritatea femeilor de acolo nu vorbesc despre aceste momente teribile, bestiale, de tortură. Sunt, să știți, mulți copii care s-au născut după aceste violuri…
Și, după aceea, după genocid și când amintirea genocidului nu a dispărut, ce poate face o femeie?
Să scrie, de pildă. Eu scriu. Coordonez, de asemenea, campanii de terapii pentru victimele abuzurilor. Revenind la scris – și la lectură: când citim și când înțelegem logica acestor traumatisme – când înțelegem, nu când acceptăm! –, devenim o persoană mai bună.
În orice caz, să NU uităm lucruri de acest gen!
E subînțeles. Memoria e foarte importantă aici. Să nu uităm și să confruntăm asemenea situații.
Cărțile dumneavoastră sunt un fel de a vă căuta o patrie, de a vă amenaja o patrie?
Nu știu dacă e chiar așa. Într-un fel ideal, într-un fel sublimat, poate că da. Poate că, idealist, putem gândi în acest mod. Literatura e un fel de vecin invizibil pe care îl putem lua peste tot cu noi.
Tema conversației noastre – uneori formulată explicit, cel mai adesea sugerată – e cum să treci printr-un infern. Și, lângă ea, imediat: cum e de reconstruit speranța. Cum?
Știți cuvântul foarte la modă: „reziliență“. Ei bine, eu sunt destul de neîncrezătoare în ce spune astăzi acest cuvânt. Pare că e folosit de toți, peste tot și pare că a ajuns un fel de obligație de a fi „rezilient“. Ceea ce mă interesează pe mine e sensul elaborat de psihiatrii francezi. E sensul care trimite la ideea că regăsim în noi înșine puterea de a ne recompune, de a ne reface. Dar, după părerea mea, aceasta nu este suficient. Eu cred că ne revenim, ne redresăm când avem în jur oameni care ne ajută. Așadar: împreună! Prin solidaritate. Cred că așa putem reconstrui speranța.
