Bătrânii, cu extraordinara lor experiență de viață, cu poveștile lor tulburătoare și, de ce nu, cu înțelepciunea lor, prin care au îmbogățit filozofia lumii, sunt între cele mai fascinante personaje literare. O scurtă incursiune în literatura lumii, privitor la acest gen de personaje, ne relevă un veritabil caleidoscop de tipologii umane. Iar atunci când acestea întruchipează strălucitor o noblețe tot mai rară, precum Don Fabrizio Carbera, Principe de Salinas, a lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, sau vitejia și onoarea, așa cum sunt ele „încarnate“ de Gabriel García Márquez în persoana colonelului Aureliano Buendia, cel multiplicat în 17 fii de același calibru, aprecierea cititorilor atinge cote maxime. Dar și atunci, trebuie spus, când, în nenumărate exemple celebre, acest gen de personaje, care se îndreaptă spre zenitul vieții, ilustrează trăsături, acțiuni sau comportamente nu dintre cele mai demne, ele nu numai că nu-și diminuează atractivitatea pentru cititori, ba chiar putem afirma cu îndreptățire, capătă o notă în plus de interes.
Este suficient să ne gândim la câteva dintre cele mai notorii exemple: Regele Lear, al lui Shakespeare, bătrânul nedrept cu una dintre fiice, rătăcind pe câmpuri cu mințile tulburate, cămătarul Harpagon al lui Molière, „avarul“ care „jinduiește“ la iubita fiului său, Moș Goriot, al lui Balzac, cel atât de chivernisit, dar care sfârșește însoțit pe ultimul drum de bocitoare plătite. Iar dacă ne întoarcem pe strămoșeștile noastre plaiuri, nu-i putem omite pe Hagi Tudose cu celebra sa pisică sau pe mereu ezitantul Moș Costache, tutorele enigmaticei și frumoasei Otilia.
Ca să fim drepți până la capăt, trebuie spus că și personajele din această „categorie de vârstă“, pline de omeneștile lor păcate, sunt, adeseori, victimele unor tratamente cel puțin ironice din partea celor care le-au dat viață literară. Să ne gândim doar la Don Quijotte, un cavaler nu numai al „tristei figuri“, dar și al nedreptelor batjocuri cu care îi sunt întâmpinate nevinovatele vise cavalerești, sau la „mărginitul mintal“, așa cum îl caracterizează Călinescu pe surprinzătorul „catindat“ Dandanache. Ca să nu amintim de situații mai recente, precum în povestirile lui Florin Toma, în care dragii noștri seniori, în loc să fie tratați cu respectul cuvenit vârstei, sunt duși la „depozitul de bătrâni“, asemenea unor lucruri care și-au consumat definitiv folosința.
O concluzie cu totul aparte se poate formula privitor la predilecția prozatorilor sud-americani pentru personajele ce iau chipul unor bătrâni dictatori, figuri tutelare în romane de o remarcabilă complexitate narativă, văzuți, nu de puține ori, la modul caricatural, ajunși la zenitul unor existențe detestabile.
Personaje, cum am văzut, cu precădere de romane, bătrânii au și semnificative „apariții“ lirice : unii poeți, precum Petre Stoica, le înregistrează insomniile, alții, asemenea lui Ovidiu Genaru, le descriu obișnuințele și plictisul provincial.
Toți cei amintiți, dar și mulți din cei nenumiți aici, la care ne gândim cu siguranță, sunt personaje care îmbogățesc o „comedie umană“ într-o nesfârșită desfășurare livrescă.
Există în această galerie de tipologii umane, ce se exprimă în inepuizabila sa diversitate, două personaje de vârstă venerabilă, care fascinează prin cutezanța lor absolută ca mod de viață, și pentru care, în teribilele lor încercări, numărul anilor este doar un amănunt nesemnificativ. Ambele plăsmuiri literare vin din acele tărâmuri – nemărginirile oceanului și ale junglei amazoniene – care pun omul în relație directă cu dezlănțuirile unei naturi neîndurătoare, dar și fascinante deopotrivă.
Santiago, bătrânul pescar care, pierzând, după o luptă supraomenească, uriașa captură marină, dar care, compensatoriu, îi aduce lui Hemingway, la malul gloriei literare, Nobelul mult-așteptat, și Antonio Jose Bolivar, care își petrece existența între primejdiile junglei și catifelatele lecturi ale romanelor de dragoste, sunt două din personajele memorabile ale literaturii nord și sud-americane.
Aflați la limita de jos a condiției umane, cei doi protagoniști ai aventurilor marină și silvestră au acea măreție a firescului, izvorâtă dintr-o contopire totală cu o natură care le este și casă, dar și teren de încercări cum rar se întâlnesc. Pentru amândoi, a duce lucrurile la bun sfârșit – capturarea uriașului pește și uciderea jaguarului care face victime omenești – ține de însăși esența vieții lor, pe care nici vârsta și nici capcanele naturii nu o pot deturna.
Dacă Santiago, personajul din Bătrânul și marea, a cunoscut de mult timp gloria literară, Antonio, eroul lui Luis Sepulveda din Bătrânul care citea romane de dragoste, a intrat mai de curând în teritoriile magice ale „geografiei și utopiei“ sud-americane. Așezarea sa lângă celelalte fascinante personaje ale celebrelor romane care au impus canonul literar sud-american se face în chip firesc, fie că vorbim de cele care-și exercită dictatorial puterea, tocite de „plictisul singurătății“, fie că îl plasăm în tagma visătorilor lucizi din stirpea lui Melchiade, țiganul civilizator din Un veac de singurătate, fie a enigmaticilor, precum Arquimedes, bătrânul constructor de diguri care vorbea cu valurile, din Rătăcirile fetei nesăbuite, romanul lui Mario Vargas Llosa. Totodată, e de remarcat, la Sepulveda, aceeași știință de a contura credibil așezări umane de început de lume, înfiripări în care viața începe să pulseze, să ia în stăpânire locuri pierdute-n sălbăticii paradisiatice, dar și pline de primejdii. El Idilio, mica așezare de la marginea ecuadoriană a junglei amazoniene, unde Antonio Jose Bolivar este nevoit să se stabilească la bătrânețe, este, fără urmă de îndoială, un alt Macondo, de unde viața, întemeindu-se, se revarsă, apoi, cu forța naturii înconjurătoare.
Elaborate în stiluri narative deosebite, în care prozei realiste, simple și directe, fără urme de metafore și complicații psihologice, a lui Hemingway, i se contrapune scriitura intens poetizată, împănată cu expresii și cuvinte „de-ale locului“, cu descrieri plastice de natură și frecvente descinderi în teritoriile memoriei și ale sufletului, a lui Sepulveda, aceste două romane își contopesc poveștile prin cei doi eroi, asemănători nu numai prin vârstă, dar și prin tăria unor caractere greu de uitat.
Santiago este locuitor de când se știe în micul sat de pescari de la malul oceanului, iar Antonio este, de când a părăsit, cu peste patruzeci de ani în urmă, așezarea sa muntoasă, un om al junglei amazoniene, „inițiat în ritualurile magice ale indienilor, devenind unul dintre ei“. În ambele „ținuturi fără hotare și fără stăpânire“, ei trăiesc liberi, înconjurați, unul, de nesfârșitele unduiri ale apelor Golfului Mexic, celălalt, sub vraja „zeilor jucăuși care se acund printre scarabei sau licurici sau se deghizează în stele pentru a-i îndrepta pașii către luminișuri inexistente în pădurea tropicală“. Și Santiago, și Antonio, trăitori din ceea ce știu să culeagă din natură, unul, din străfundul apelor, celălalt, din adâncul junglei, sunt posesorii miraculosului antidot – neodihna și curiozitatea mereu vii –, care „îi lecuiește de boala ucigătoare a bătrîneții“.
Fiecare dintre cei doi bătrîni își iubește locul în care l-a statornicit, în cele din urmă, viața, după îndelungate și dureroase căutări. O viață cu toate ale ei, și bune, și rele, pe care au trăit-o după cum au putut. Așa cum lui Santiago, plutitor solitar, în barca sa, pe nesfârșitele ape „îi erau dragi peștii zburători, căci pe tot întinsul oceanului nu avea prieteni mai buni decât ei“, și-l „cuprindea mila și de păsări, mai ales de micile rândunele de mare, firave și cu pene mohorâte, care zboară tot timpul încoace și încolo, țipând și căutând zadarnic“, tot astfel, și Antonio deplânge devastarea pădurii tropicale, de tot mai numeroșii coloniști și căutători de aur; el nu acceptă cruzimea lor față de animalele sălbatice, pe care aceștia le ucid fără vreo noimă, „desăvârșind astfel capodopera omului civilizat – deșertul“.
Impresionant este la acești oameni simpli și acel cod al onoarei prin care își respectă adversarul, fie el chiar și un pește sau o sălbăticiune a pădurii, atunci când acestea dau dovezi de o mândră nesupunere, de inteligență și forță. Pentru Santiago, bucuria prinderii peștelui se împletește cu regretul de a sacrifica un exemplar atât de rar: „Îl cuprinse tristețea pentru peștele cel mare. Pe câți n-o să hrănească el!, se gândi bătrânul. Dar merită ei oare să-l mănânce? Nu, nici vorbă că nu. După cum se poartă și după firea lui mândră, nimeni nu merită să mănânce din el.“
Asemenea neînfricatului pescar, și Antonio, ucigând jaguarul femelă, își trăiește izbânda cu durere : „Se apropie de animalul răpus și se înfioră văzând că alicele îl hăcuiseră (…). Era mai mare decât crezuse când o văzuse prima oară. Zveltă și sprintenă, era un animal mândru, splendid, o captură a cărei negrăită frumusețe nu putea fi nici măcar gândită. Bătrânul o mângâie, uitând de durerea provocată de piciorul rănit, și plânse rușinat, simțindu-se nevrednic, înjosit și nicidecum biruitor în această luptă. Cu ochii înecați de lacrimi și de ploaie, împinse trupul animalului până pe mal, iar apa îl purtă în adâncul pădurii, spre locuri neatinse de omul alb, spre întâlnirea cu Amazonul, spre curenții care aveau să-l sfâșie, folosindu-se de pumnalele de piatră, salvându-l pentru totdeauna de jivinele nedemne.“
Deosebită la acești oameni exemplari în tot ceea ce întreprind este și pasiunea lor pentru citit, fereastra prin care privesc și către o altă lume, a bucuriei și a împăcării cu sine și cu viața, modalitatea prin care pot alunga „animalul singurătății, cea mai șireată făptură“. Dacă buchisitul gazetelor vechi, între două ieșiri în largul oceanului, îl poartă pe Santiago pe urmele marilor înfruntări de base-ball, alături de yancheii lui mereu învingători, romanele de dragoste silabisite de Antonio prin lupa sa miraculoasă, în singurătatea colibei sale de pe malul râului Nangaritza, îl transpune în altă lume, îl ajută „să fie în stare să-și călăuzească amintirile și să nu cadă în capcana pe care acestea i-o întindeau adeseori“. Descrierea modului în care Antonio lua în stăpânire romanele sale de dragoste este unul din cele mai impresionante pasaje ale romanului: „Citea anevoie, silabisind cuvintele, și mai apoi bolborosea cu glas scăzut, ca și cum le-ar fi savurat, iar atunci când deslușea înțelesul unui cuvânt îl repeta dintr-o răsuflare. În cele din urmă, făcea același lucru cu întreaga frază și astfel reușea să-și însușească sentimentele și ideile plăsmuite în paginile citite. Când un anumit pasaj îi plăcea cu deosebire, îl repeta de mai multe ori, de fiecare dată când socotea de cuviință, pentru a-și da seama cât de frumos putea să fie, la rândul său, limbajul omenesc.“
Iată, așadar, că atât viața oamenilor și a naturii, cât și „dulcea zăbavă“ a cititului își pot găsi, împreună, locul în cărți, născând povești pline de frumusețe și înțelepciune.