Virginia Stephen și Leonard Woolf aveau în comun o suferință care le-a marcat copilăria și chiar maturitatea: amândoi își pierduseră la o vârstă timpurie un părinte. Tatăl lui Leonard murise în 1892, când fiul avea unsprezece, doisprezece ani. Îi lăsase moștenire nu doar identitatea de evreu, care avea să-l facă ținta a numeroase atacuri antisemite, ci și un tremur nervos al mâinilor. Mama Virginiei murise, cam la aceeași vârstă, când fiica împlinise treisprezece ani. Prima întâlnire a viitorilor soți a avut loc în 1903, la Cambridge, unde Virginia și Vanessa Stephen veniseră să-l viziteze pe fratele lor Thoby, student la Trinity College .
Provenit dintr-o cu totul altă lume, Leonard avea motive de uimire în fața spectacolului unei umanități ce diferea fundamental de cea a omului de rând. Cumințit de experiența din Ceylon în chestiuni legate de sex și moralitate, Leonard Woolf nu împărtășea pasiunea colegilor săi de la Cambridge pentru relațiile homoerotice. Lytton Strachey, care nu pierdea niciun prilej de a-i descrie în amănunt aventurile lui sexuale, îi spunea în batjocură că ar fi trebuit să se înscrie într-o „Ligă pentru promovarea purității sociale“. Când, în vara lui 1901, surorile Stephen revin la Cambridge (în anul anterior, în iunie, asistaseră la Trinity May Week Ball și îl cunoscuseră pe Clive Bell) îl întâlnesc și pe Leonard Woolf. În Autobiografia sa, acesta oferă o descriere cu iz romanesc a momentului: „Tinerele doamne – Vanessa avea douăzeci și unu sau douăzeci și doi de ani, Virginia optsprezece sau nouăsprezece – erau la fel de formidabile și tulburătoare ca tatăl lor, poate chiar mai mult decât el .
Îmbrăcate în alb și purtând pălării largi, cu umbrele de soare în mâini, frumusețea lor îți tăia literalmente respirația, pentru că la vederea lor te opreai dintr-odată uluit, și totul, inclusiv respirația, ți se oprea o clipă așa cum se oprește când într-o galerie de artă te trezești față în față cu un tablou măreț de Rembrandt sau Velásquez, sau când, în Sicilia, la o cotitură a drumului, vezi dincolo de câmpii minunatul templu din Segesta .
Erau, la vremea aceea, cel puțin la suprafață, cele mai victoriene dintre tinerele victoriene. Vanessa și Virginia erau și ele [ca și fratele lor] foarte tăcute și unei priviri superficiale le-ar fi apărut ca rușinoase. […] Dar observatorul atent ar fi văzut în adâncul ochilor celor două domnișoare Stephen o privire care l-ar fi avertizat să fie precaut, o privire care contrazicea timiditatea, o privire de mare inteligență, hipercritică, sarcastică, satirică. […] Vanessa și Virginia moșteniseră frumusețea [familiei], dar ea fusese modificată, întărită și îmbunătățită. Atunci când le-am întâlnit pentru prima oară, erau niște tinere de-o frumusețe uimitoare, dar n-aveau nimic din drăgălășenia posomorâtă și inocența strămoașelor. Era aproape imposibil pentru un bărbat să nu se îndrăgostească de ele, și cred că eu m-am îndrăgostit pe loc. Trebuie să admit, totuși, că ele păreau atât de extraordinar de distante și rezervate, încât era ca și cum te-ai fi îndrăgostit de portretul soției lui Rembrandt făcut de el sau de pictura unei Infante de Velásquez sau de templul din Segesta“ (Woolf, 1974: 185-186) .
a u trecut mai mult de zece ani până când Virginia a ajuns la concluzia că sosise momentul măritișului. Chiar după ce a decis că alesul ei va fi Leonard Woolf, a continuat să vadă în el mai mult o abstracțiune, un personaj fictiv ce corespundea mai ales interesului ei intelectual pentru oameni. Amănuntele prozaice privind viața de zi cu zi a cuplului nu intrau în vederile ei, deși le cunoștea cât se poate de bine. În scrisoarea adresată lui Madge Vaughn, în 15 iunie 1912, face un portret al lui Leonard ce pare mai degrabă o fișă de personaj de roman, decât de bărbat cu care urma să-și petreacă restul vieții: „În primul rând, e evreu; în al doilea, are 31 de ani; în al treilea, a petrecut 7 ani în Ceylon, guvernându-i pe băștinași, inventând pluguri și împușcând tigri, și le-a făcut atât de bine încât mai zilele trecute i-au oferit o slujbă foarte înaltă, dar a refuzat-o, dorind să se însoare cu mine, renunțând la cariera lui de acolo, deoarece am acceptat să mă mărit cu el. Nu are bani puși deoparte .
Locuiește în Brunswick Sq. din decembrie – ne cunoaștem cum puțini oameni îmi închipui că se cunosc înainte de căsătorie. Nu ne știm decât de șase luni, dar din prima clipă am descoperit în el o ființă cu care să pot vorbi. Mă interesează imens, în afară de toate celelalte. Intenționăm să ne căsătorim în august, iar el se interesează pe la fabrici, pentru că nu mai vrea să lucreze pentru guvern, ci să facă ceva pe cont propriu. A scris un roman și vrea să mai scrie unul, și, totodată, să muncească. Cred că o să ne luăm o căsuță și o să încercăm să trăim modest, în așa fel încât să nu trebuiască să ne preocupe banii“ (Woolf, 1975: 503) .
Rândurile aparțin unei femei cu picioarele pe pământ, care știe ce să ceară de la viață și ce îi poate aceasta da. Faptul că Leonard nu avea bani era compensat de plăcerea de a discuta la nesfârșit pe temele care o interesau .
Acesta a fost secretul supraviețuirii mariajului lor – terapia prin dialog, capacitatea de a trece peste situațiile dificile discutând și întorcându-le pe toate fețele: „Scriu despre lucruri așa cum le văd. Și sunt mereu conștientă că e un punct de vedere îngust, căruia îi lipsește sângele. Cred că pot explica un pic de ce lucrurile stau așa din motive exterioare; cum ar fi educația, stilul de viață etc. Și poate că în felul ăsta o să ajung la ceva mai bun pe măsură ce o să îmbătrânesc. George Eliot avea aproape patruzeci de ani când și-a scris primul roman .
Dar simțământul meu de acum e că această lume vagă și parcă de vis, fără dragoste, fără inimă, fără pasiune ori sex e lumea de care îmi pasă cu adevărat și pe care o găsesc interesantă. Pentru că, deși sunt pentru tine vise și nu le pot explica pe înțeles, aceste lucruri sunt pentru mine cu desăvârșire reale“ (Woolf, 1975: 326-327) .
În mod cert, Virginia nu s-ar fi putut mărita decât cu cineva care să-i împărtășească în mod absolut dorința de a trăi exclusiv prin cultură. De la o distanță în timp, adică din depărtarea anului 1930, momentul căsătoriei se relevă a fi fost mult mai complicat, dacă nu chiar dramatic. Imediat după oficializarea mariajului, proaspăta mireasă a suferit una din cele mai grave depresii prin care a trecut. Ca într-un roman, ea îi descrie lui Ethel Smyth nu doar percepția propriei suferințe, ci și contextul mai larg în care ajunsese să se obișnuiască, încetul cu încetul, cu gândul vieții alături de Leonard: „…Credea că sunt o excentrică; iar a doua zi a plecat în Ceylon, vag îndrăgostit de noi amândouă [Vanessa și Virginia]. Și am auzit despre el tot felul de povești; cum îi tremurau mâinile și cum și-a mușcat degetul într-un moment de furie; Lytton spunea că e ca Swift și că o să-și omoare nevasta; iar altcineva a spus că Woolf se însurase cu o negresă. Asta a fost povestea mea de dragoste – Woolf în junglă. Apoi am închiriat o casă cu fratele meu Adrian, iar Nessa s-a măritat, și am devenit mai degrabă aventuroasă pentru acele vremuri; adică am devenit foarte libere din punct de vedere sexual, dar eu am fost întotdeauna lașă la capitolul ăsta. Spaima mea de viața reală m-a ținut întotdeauna ca într-o mănăstire“ (Woolf, 1978:180) .
Nu e lipsit de ironie faptul că o căsnicie care n-a avut nici un fel de reguli a debu – tat cu un cod strict de comportament legat de iminenta mutare a lui Leonard Woolf în casa din Brunswick Square .
Pentru a clarifica de la început detaliile vieții în comun, Virginia trimite și o mică broșură în care sunt reglementate ritualurile existenței cotidiene. Se precizau aspectele legate de mese, de felul și ora la care sunt servite, precum și detalii tehnice privind dorințele chiriașilor. Se menționa și că servitorii aveau liber de sărbători, dar că în locul lor vor veni îngrijitori pentru a asigura minimele servicii (micul dejun și curățenia apartamentelor) .
Insistența asupra acestor amănunte domestice e menită să sublinieze etapele care au condus, finalmente, la schimbări radicale în existența scriitoarei, cu efecte substanțiale asupra scrisului ei. Tonul profesional al femeii de afaceri care trebuia să rezolve o chestiune tehnică, din mesajul către Leonard, are însă prea puțin de-a face cu emoționalitatea rândurilor expediate cu doar câteva luni înainte Vanessei. Ele au însă o legătură subterană cu felul în care se percepea femeia conștientă că zilele înfloritoare ale tinereții se scurg fără să-i aducă vreo împlinire .
Virginia se proiecta, desigur, în viața plină deja de împliniri a surorii sale .
Prin comparație, era doar o fecioară fără statut social, ajunsă, la douăzeci și nouă de ani, o femeie în pragul bătrâneții, o nomadă care, cu servitorii după ea, își căuta un loc unde să-și găsească liniștea. Deasupra tuturor acestor zbateri, triumfa pasiunea scrisului și fanatismul de a-și duce viața printre cărți. Aceasta a fost cheia cu care i-a dezlegat Leonard inima. Cu sagacitatea ei binecunoscută, Vanessa și-a dat seama imediat că Leonard era singurul bărbat cu care s-ar fi putut mărita vreodată sora ei. În iunie 1912, puțin înaintea căsătoriei, viitoarea mireasă subliniază încântată sprijinul entuziast al lui Leonard, care a înțeles foarte repede că nimic n-o face mai fericită decât balsamul și blestemul scrisului .
Violet Dickinson devine destinatara gândurilor care reflectă cvasi-extazul care o cuprinde în perspectiva măritișului cu un bărbat care acceptă să se însoare nu doar cu femeia, ci și cu scriitoarea din ea: „Leonard e un bărbat fermecător, și sunt din ce în ce mai fericită .
Apropo, romanul meu merge bine, în ciuda întreruperilor, iar L. vrea să-i promit că dacă o să mă las de scris după ce mă mărit, o să divorțez“ (Woolf, 1975: 502) .
Nu cred să existe în literatura universală un mai sublim șantaj: Leonard Woolf a fost singurul soț din lume care și-a condiționat mariajul de obligația ca partenera lui să continue să scrie. l _____________ Woolf, Leonard, 1974. Sowing. An Autobiography of the Years 1880 to 1904. London: The Hogarth Press .
Woolf, Virginia, 1975. Letters. Volume One: 1888-1912. Editor: Nigel Nicolson .
Assistant Editor: Joanne Trautmann. New York and London: Harcourt Brace Jovanovich .
Woolf, Virginia, 1978. Letters. Volume Four: 1929-1931. Edited by Nigel Nicolson and Joanne Trautmann. San Diego, New York London: Harcourt Brace Jovanovich, Publishers