Adrian Popescu este poetul pe care îl îndrăgești dintr-un singur poem, dar pe care nu reușești să îl cunoști nici din parcurgerea unei antologii care îi adună „vocile“, etapele, cărțile. E, în parcursul său poetic, care adună deja mai bine de cinci decenii de la debut, o transformare permanentă, o curgere care își modifică relieful în funcție de asperitățile drumului, ale albiei în care se lasă, cu greu, îngrădit textul. Antologia de față, Eu am slujit poezia, este o selecție extrem de parcimonioasă, dar care îi relevă toate vocile, care îi pune în valoare poetica, care pare a fi o continuă resorbție în elementar, cu o pendulare perceptibilă între expresie și viziune. Realul este complet dizolvat în lirica sa, peisajul este ridicat din obiectivitatea sa materială și apoi proiectat în fabulos, făcut să vibreze într-o zare care nu mai aparține lumii din preajmă, ci spațiului fictiv al imaginației: „Trandafirul aude, trandafirul aude,/ Genunchii degetelor mele s-au rugat/ Atît de mult, așa de sfînt aseară/ Lovind în discul său înflăcărat./ Mîinile mele l-au trezit din somn/ Și-a venit să-mi deschidă/ Cel care locuiește înlăuntru…“ (Poemul trandafirului). O serie de enunțuri apodictice ține cititorul în suspans, în așteptarea unei dezvăluiri care să schimbe lumea, ori a unei lovituri de teatru, deși, finalmente, nu se întîmplă nimic altceva decît poezia, care se topește în derizoriul care e, de fapt, drojdia colcăitoare, dar plină de promisiuni a vieții. Trăirile omului sunt (după T. S. Eliot), în genere, haotice, neregulate, fragmentare. În schimb, poetul comprimă, „amalgamează tot timpul experiențe disparate“, acestea ajungînd mereu să alcătuiască, în spiritul său, „întreguri noi“. Iată, în acest sens, un exemplu din volumul de debut, Umbria, din anul 1971, poemul Arsura, care a devenit „o marcă“ a autorului, după ce a fost pus pe muzică, „folclorizat“ astfel de cîteva bune decenii: „Carnea mea toată este o lumînare/ Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu/ Ca păsările mort/ Voi cîntări mai mult decât viu.// Ochiul arzînd se hrănește din ceară/ Și face un strop de rouă fierbinte/ Odată am știut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte…“. La fel, simplitatea expresiei dă falsa impresie că poetul notează, cînd, de fapt, el provoacă un peisaj, o zare încărcată de umbre mitice, configurînd un peisaj ancestral: „Iluminări, înluminări, pădurea mea de lumînări,/ aur în rouă și cinabru,/ și soarele, mărețul fabru,/ în iarbă aruncînd scîntei, celestialul candelabru …“.
Ce leagă cele cinsprezece volume de poezie din care s-a făcut selecția, nu este greu de depistat. Fiindcă la Adrian Popescu poezia curge molcom, chibzuit, cu mici stridențe repede topite în text. Ca și la Ioan Alexandru, există o „creștere“ de la mistica naturii la o mistică în care simbolurile creștine sunt explicite, sunt regăsite în cotidian, sunt provocate în poezie pentru o iluminare a textului, dar și a celui care (îl) citește: „O familie, chiar dacă ne văzusem doar de puține ori,/ la grota din Lourdes, de pildă,/ spălîndu-ne fericiți cu apa izvorului din Massabiel,/ pe care, după ce-o guști orice lichid ți se pare fad,/ ne lăsasem hainele la garderoba piscinelor tămăduitoare,/ ne conduseseră aceiași trimiși ai Fecioarei/ vorbindu-i Bernadettei, la gheața fierbinte a căzii de piatră,/ ținîndu-ne de braț, afundîndu-ne de trei ori,/ șoptindu-ne rugăciunea pe care o uitasem…“ (Capela de iarnă). Volumul Ucenicul ascultător (2002), din care am citat, este o demonstrație a faptului că poezia și rugăciunea se nutresc din aceeași mistică, că efectul pare să fie același, cuvîntul se încarcă cu energii „increate“. Și tot ca expresie a acestei „creșteri“, ingenuității din primele volume poetul îi contrapune, în volumul Planeta dificilă din 2022, ca și în „poemele noi“, o retorică deceptivă, apocaliptică, critică uneori, moralizatoare: „Adio! Vine urîtul pustiirii, cum n-a mai fost,/ Căderea aceasta din urmă, tu, scribule, scri-o!/ Amfora cu ulei o sparge răutatea omului prost,/ O zgribulită Melpomene se tot îndeasă în Clio …“. Din păcate, nici poezia, nici poeții nu se vor simți prea bine într-un viitor care pare, paradoxal, să fi sosit deja: „Ei nu vor mai mai scrie în limba omenească/ Un înger cibernetic le va dicta toate cuvintele./ Socotiți pe tablete cîte laik-uri fac azi o frunză/ din coroana de laur a unui poet din vechime?/ Numele multora vor deveni cifre și puțini/ Fericiți vor scăpa de dictatura numerică./ Va fi interzisă prin lege orice biserică./ Vor fi interzise nunțile de odinioară cu alai…“ (Poeții viitorului). Sunt și poeme de evocare, cum este Leul albastru, cu o trimitere „țintită“ la D. R. Popescu: „Mulți din generația sa au murit,/ lupii tineri îl latră fără cruțare,/ Ai făcut o înțelegere cu vînătorii,/ ai stat la masa lor ! Uită că adesea/ i-a ajutat pe cei urmăriți, speriați,/ salvându-i de oamenii care-i ținteau,/ încurcând vânătorii prin hățișuri…“.
Poemul de deschidere al antologiei, un fel de prefață, este un adevărat testament artistic, comparabil cu cele ale înaintașilor săi, Ienăchiță Văcărescu, Tudor Arghezi sau Alexandru Philippide, ca să dau cîteva exemple. Dar pe cînd Philippide spunea cu sfială că: „M-atîrn de tine, Poezie,/ Ca un copil de poala mumii“, la Adrian Popescu poezia este predestinare, cale, orizont hipnotic chiar: „Eu am slujit poezia, nu m-am slujit de ea,/ Știu sună cam patetic, dar ăsta-i adevărul,/ Castaliei izvorul i l-am băut cu prima stea,/ În el, coroana, umbra, într-o livadă, mărul./ Îl guști, îți amintește ceva pierdut, dar vag,/ Tu știi contează fructul nu cine scrie, omul …“. Nimic tragic, nimic clamoros, totuși, în această „despărțire“ de poezie prin poezie. Iar cînd spune: „Eu am slujit poezia“, Adrian Popescu nu se „desparte“, de fapt, de poezie, ci se identifică pînă la țipăt cu ea.