O addenda pare necesară la articolul de data trecută consacrat reeditării, după o jumătate de secol, a cărții Introducere în opera lui Al. Macedonski. Analiza primordial stilistică întreprinsă acolo încerca să surprindă nu doar nucleul irepetabil al unei poezii, ci și sursele acesteia.
Punctul de plecare se situează la Macedonski în lumea post-pașoptismului muntenesc, în acel conglomerat de la jumătatea secolului al XIX-lea care a reprezentat un fel de „ultraromantism“ al poeziei noastre. Când autorul devine mare poet, apar influențele simbolismului francez din anii 1880-1900, simbolism de cenaclu, care a popularizat și a vulgarizat marea reformă întreprinsă de Baudelaire, Rimbaud ori Mallarmé. Acestui simbolism ceva mai domolit, care a dus marea inovație la nivel accesibil, i-a fost propriu și poetului român. Combinația inedită dintre ultraromantismul românesc și simbolismul francez a marcat versul macedonskian atunci când acesta dobândește timbru propriu.
Pare greu de explicat un fapt evident, pe care cercetătorii literaturii noastre au fost tentați să-l atribuie hazardului: cum se face că Macedonski renaște, capătă individualitate proprie și începe să scrie o poezie valoroasă doar după anul 1889, adică după ce Eminescu încetează din viață? Putem oare invoca un fapt pur biografic drept explicație pentru un rezultat estetic, adică pentru schimbarea modului de a scrie poezie? Să recunoaștem totuși că, și în cazul unei procedări prin excelență stilistice, introducerea unor elemente istorico-biografice poate fi fructuoasă.
Victimă a unei egolatrii cu accente paranoice, Macedonski se considera pe el însuși nu doar un mare poet român, ci și un poet de talie europeană. Așa că faima în creștere și exemplul eminescian îl iritau la maximum. Nefericita istorie a epigramei care a distrus viața autorului ei i-a exacerbat acestuia sentimentul anti-eminescian. E adevărat că un mare poet nu poate rămâne insensibil la prezența lângă el a unei capodopere străine. Geniul lui Eminescu, poet care scria fără efort aparent și cucerea treptat publicul, îl exaspera pe autorul nostru. Toate elogiile zgomotoase ale propriului grup de admiratori, destul de numeroși, nu puteau compensa sentimentul de inferioritate evidentă pe care poetul Nopților îl încerca la fiecare nouă apariție eminesciană. Volumul de Poezii ale lui Eminescu din 1883 trebuie să fi fost considerat de Macedonski drept o insultă personală.
Dispariția fizică, în 1889, a unicului său rival adevărat, certitudinea că de acum încolo fântâna capodoperelor eminesciene a secat, trebuie să-i fi oferit lui Macedonski nu doar o fericită liniște interioară, ci și credința că a ajuns cel mai mare poet român în viață. Văzând că, prin forța lucrurilor, poeziile sale nu mai apar etern comparate cu ale lui Eminescu, poetul Macedonski înflorește. Tot ce până atunci stătuse sub rezerva unei cenzuri interioare va fi de acum încolo scos la lumină. În mintea lui Macedonski, concurența unor autori precum Vlahuță, Coșbuc ori poeții de la „Contemporanul“ nici nu exista: Eminescu fusese unicul său „contracandidat“ pe terenul poeziei filosofice și pe terenul inovațiilor formale. Acum, calea spre nemurirea literară i se deschidea.
Iată cum, aparent paradoxal, moartea unui mare poet a produs nașterea unui alt mare poet. Nu există în lume multe exemple similare, deși, în domeniul artei, binomul Mozart-Salieri, în eternă concurență, reapare periodic.
Ceea ce însă Macedonski nu putea ști a devenit vizibil abia după trecerea câtorva decenii: apariția eminesciană însemnase infinit mai mult, pentru limbajul literar românesc, decât văzuseră contemporanii poetului. Până în epoca Junimii au avut loc la noi dispute cu privire la direcțiile pe care ar trebui să le urmeze poezia românească. Adepții neologismelor luptau cu apărătorii graiului popular și ai folclorului; disputele au continuat până târziu și în sânul Academiei Române.
Prin Eminescu, această problemă s-a rezolvat de la sine. Scriind o poezie nu doar formidabilă ca valoare și indiferentă la originea cuvintelor utilizate, Eminescu rezolvă radical disputa și o face oferind o nouă limbă poeziei românești. În versurile eminesciene, cuvintele apar și se grupează indiferent de etimologia lor, doar în funcție de valoarea intrinsec estetică, din punct de vedere fonetic și semantic. Prin câteva mișcări de baghetă, Eminescu instaura o nouă ordine în poezia românească, o ordine ce avea să dureze până astăzi. La fel cum germana literară de după Goethe ori rusa literară de după Pușkin au marcat inovații radicale, tot așa și româna literară a fost alta după Eminescu.
Poeții români de după 1889 utilizează, sub diferite forme, limba literară fondată de Eminescu – și asta o fac toți, dincolo de estetica, orientarea și stilul fiecăruia. Iar cu Macedonski s-a petrecut exact același lucru: el a devenit poet antologic utilizând limba literară inventată de rivalul său.