Corespondență
Mihai Merticaru ne semnalează în grupajul de poezii ale Norei Iuga din nr. 10 câteva greșeli de tipar. Publicăm mai jos o erată. Totodată „ne trage de mânecă“ pentru a fi dat la tipar poeziile „cu ochii închiși“, dat fiind că „aceste greșeli sunt bomboanele de pe coliva valorii artistice a poemelor respective“. Nora Iuga e poetă respectabilă nu numai pentru că scrie la o vârstă la care cei mai mulți poeți au pus definitiv pușca în panoplie, dar și pentru că poeziile ei sunt valoroase. Faptul că-i displac autorului scrisorii e problema d-sale. Vom transmite lui Mircea Mihăieș felicitările, cum ne roagă în încheiere.
T.-C. Rațiu ne cere să-i spunem dacă scrierile d-sale „sunt potrivite pentru revista noastră“. Scrierile pe care obișnuim să le publicăm trebuie să fie „potrivite“ exclusiv cu standardele noastre de valoare. Din păcate, scrierile lui T.-C. Rațiu nu sunt potrivite.
Ion Alupetre ne trimite un text „despre care am naivitatea să cred că este poezie“. Nu, nu este.
Traian Darjan vrea să știe când includerea într-o poezie versuri din alți poeți nu înseamnă plagiat. Procedeul este cunoscut astăzi sub numele de intertextualitate, la care poezia postmodernă recurge frecvent. Procedeul e legitim dacă citatul este foarte cunoscut (cititorilor trecuți prin școală) și este reluat cu o anumită intenție poetică (recunoscută de aceiași cititori).
Lui Stelian D. îi transmitem că nu avem nevoie de „detalii suplimentare“ la textele pe care le dorește publicate. Avem nevoie de texte publicabile. Ceea ce nu e cazul cu ale d-sale. (N.M.)
Între aproximativ și exact
Între multe emisiuni t.v. inutile și plictisitoare, peste care dai butonând, există unele folositoare dintr-un punct sau altul de vedere, deși de folosul cărora n-am avut totdeauna idee. Cu decenii în urmă, la televiziunea română, una singură pe atunci, putea fi urmărită o emisiune în care Leonard Bernstein, un dirijor renumit, prezenta pentru publicul larg muzica clasică sub diferite aspecte: feluri, instrumente, moduri, istorie și altele. Emisiunea era extrem de instructivă. Au existat și alte asemenea emisiuni consacrate naturii, istoriei, geografiei, arheologiei, dar așa-zicând de import. Ca și astăzi, deși avem și programe proprii. Cele mai multe, utile și plăcute. Multă lume le urmărește. Ele reprezintă o formă de a preda disciplinele cele mai diferite pe înțelesul tuturor. Una din aceste emisiuni am descoperit-o eu însumi de puțin timp. De vorbit despre ea, nu mi-a vorbit nimeni. Se numește Judecătoarea Judy și poate fi văzută pe CBS Reality. Judecătoarea este o doamnă de 70 de ani. Clienții, de toate categoriile sociale și de toate vârstele. Obiectul judecății, infinit, de la cauze relativ importante la altele derizorii. Nu partea judiciară prezintă cel mai mare interes, cel puțin pentru nespecialiști ca mine, care află o mulțime de lucruri despre societatea americană din zilele noastre. Judecătoarea este o maniacă a caracterului adecvat al răspunsurilor la întrebările pe care le adresează judiciabililor. Îi ține pe toți la respect de fiecare dată când bat câmpii. Le trage câte o muștruluială strașnică pentru cea mai mică aproximație. Și nu suportă expresiile parazite. Am tot scris eu însumi despre adecvarea comentariului critic. Deși e vorba de alt domeniu, ideea adecvării este una despre care e bine să ne amintim astăzi într-o măsură mai mare decât oricând înainte. O comunicare corectă implică un mesaj corect. Adică, adecvat. Am citat de câteva ori o frază a lui G. Călinescu: „Dacă spui cuiva te iubesc și ți se răspunde șapte, e semn că universul începe să se destrame.“ Ceea ce remarcăm în emisiunea la care mă refer este frecventa inadecvare a răspunsurilor judiciabililor la întrebările judecătoarei. Numărul răspunsurilor evazive sau imprecise este enorm. Și felul rapid în care judecătoarea îi cheamă la exactitate. M-am gândit dacă e vorba numai despre o încercare de a evita răspunsul. E și asta deseori. De obicei este însă altceva: precaritatea formulării în cuvinte a mesajului, neînțelegerea, pur și simplu, a întrebării, pe scurt, incultura lingvistică. Nu mai știm să vorbim. Nu mai înțelegem ce ni se spune. Așadar, în fond, nu mai comunicăm cu adevărat. Ceea ce reprezintă una din crizele majore ale civilizației noastre. (N.M.)
P.S. Nici n-am pus bine punct notei de mai sus, și, căzând peste știrile de seară de pe Realitatea Plus, îl aud vorbind pe celebrul Piedone, candidat la PGMB. Greșelile de exprimare îmi sparg urechile. Ele vin în rafală, greșeli de vocabular, de gramatică, de logică, de tot felul: „eu eram decât“; „am plantat decât“; „ca și primar, candidat etc; [o vorbă din] „vechea antichitate“ [spunea că cine vrea să câștige electoratul trebuie să câștige] „pleava“ [iar eu] „aparțin pleavei“ (e vorba probabil de plebe]; „activitatea în care activez“; „realitatea care o văd“ și vreo două f.m.m., ca pentru culoare. Cât despre adecvarea răspunsurilor la întrebările mediatorului t.v., judecătoarea Judy ar avea de lucru cu Piedone să-l aducă pe drumul cel bun.
Fudulia prostului
Spune vechea vorbă populară: prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul. Urmăresc și eu știrile de pe posturile de televiziune, mai ales de când presa scrisă, al cărei mare consumator am fost de când mă știu, nu mai există nici măcar pe hârtie. La ordinea zilei, între altele, afacerea spălătoriei auto care minează (întrebați-o pe Rodica Zafiu de unde vine termenul!) cripto-monede, bitcoin, edain sau cum li se mai spune, consumând curent electric cât trei sute de spălătorii auto normale. (Lucru care n-a atras atenția furnizorilor.) Autorii afacerii, îmbogățiți subit, au ieșit acum la iveală, după revelațiile Ancăi Alexandrescu, bravo ei! (să mă ierte, dar n-am înțeles niciodată de ce a promovat până deunăzi indivizi ca Șoșoacă, Simion pe Realitatea Plus, ultima televiziune care i-a invitat în persoană). Nici nu li s-au ițit bine căpățânile pe ecran, și îmbogățiții au trecut la atac. Am mai văzut asta. Am văzut și prostia: au fabricat un cont al unui pretins jurnalist bulgar care a postat numeroase fake news compromițătoare pentru jurnalistă. Și culmea, tot ei au recunoscut pe loc ticăloșia. I-a luat gura pe dinainte, cum se spune. Le-am văzut mutrele când își recunoșteau live manevra. Ceea ce mi-a atras atenția, de data asta, a fost fudulia. Cu care se autodenunțau. Una din două: sau n-aveau habar că manevra lor cade sub incidența legii penale, sau nu le păsa. Una dovedește prostie, a doua dovedește fudulie. Proști, dar tupeiști. Rânjeau satisfăcuți făcându-se că nu pricep întrebările jurnalistei, răspunzând aiurea. Nu puțini și-au pus întrebarea ce au acești indivizi în spate. Ne-am deprins de pe vremea comunismului să căutăm ce spate au unii sau alții, disidenți sau colaboraționiști. Chiar dacă au, lucrurile n-ar trebui să rămână la atât. Douăzeci și patru de ore după emisiunea Ancăi Alexandrescu, când știrile fuseseră confirmate, autoritățile n-au avut nicio reacție. N-au avut nici până astăzi, când scriu aceste rânduri. N-au avut nici televiziunile care n-au preluat știrile. Deși procesele legate de hala industrială cu pricina se aflau pe rol de ani buni, ca toate procesele la noi. Iar băieții deștepți își făceau o reclamă deșănțată de tot atâta timp. Dacă n-ar fi fost Untold, unde Anca Alexandrescu l-a confruntat pe Coldea, e probabil că nici astăzi nu s-ar fi aflat despre mizerabila afacere, la a cărei publicitate a contribuit, în ultimă instanță, fudulia proștilor. (N.M.)
Aurul de la Roșia Montana și politicienii români
Ca ambasador la UNESCO la mijlocul anilor 2000, am fost inevitabil la curent cu situația de la Roșia Montana. Nu eram factor de decizie, așa cum își închipuiau activiștii de mediu care mă presau periodic să înscriu site-ul cu pricina pe lista Patrimoniului Mondial. Înscrierea depindea de Guvernul României. Care, la rândul lui, solicita avizul Ministerului Culturii. La capătul de jos al firului se aflau specialiștii în probleme de patrimoniu. Pe unii i-am cunoscut bine, fiindcă UNESCO lucra cu ei la diferite proiecte. Patrimoniul nu face parte din domeniile mele de competență, dar țin să spun că specialiștii cu pricina sunt oameni serioși și cu experiență. Autoritățile le ceruseră avizul cu câțiva ani înainte, dar avuseseră surpriza inexistenței unui acord între aceștia. Unii pledau pentru continuarea exploatării, alții, pentru conservarea site-ului. Ideea înscrierii pe lista UNESCO a survenit ulterior, cam atunci când am fost numit ambasador. (Merită să evoc o întâmplare: când eram audiat la Comisia de Afaceri Externe a Parlamentului, în vederea numirii în funcție, Anca Petrescu, fostă coordonatoare a șantierului Casei Poporului, mi-a cerut părerea în privința Roșiei Montana; i-am răspuns că e treaba specialiștilor să propună Guvernului o soluție și a Guvernului să decidă; mi-a reproșat că sunt dezinteresat de patrimoniul național; i-am replicat că nu cred că este cea mai indicată persoană să vorbească despre patrimoniu, dat fiind că se poate vedea de la fereastra camerei din Casa Poporului, în care ne aflam, ce a mai rămas din patrimoniul istoric al Capitalei.) Prima mea surpriză a fost să constat ignoranța activiștilor de mediu în privința legilor implicate în dezbatere. În pofida avertismentului meu, au manifestat în fața sediului UNESCO de la Paris și au cerut audiență secretarului-general. Le-am explicat că aceștia n-au nicio putere de decizie într-o chestiune care privește înscrierea. M-au acuzat că mă opun înscrierii. Adevărul e că ideea, cum se vede astăzi, după ce Roșia Montana a fost admisă în patrimoniul UNESCO, comporta riscuri foarte mari. A doua surpriză a fost contribuția, aș zice, decisivă, a politicienilor români la confuzia generală. Mă așteptam să-și consulte cu seriozitate specialiștii, ceea ce făcuseră până atunci fiind un simulacru. Da’ de unde! Au luat ei înșiși hotărîri contradictorii, ale căror urmări le constatăm și astăzi, când ignoranța e la fel de mare. Declarațiile lui Boloș și Ciolacu, în ajunul deciziei sosite de la New York, au fost ridicole. Ce duh necurat i-o fi inspirând pe atotputernicii zilei? Drulă a intervenit și el după decizia magistraților de la Tribunalul new-yorkez, cu o gugumănie cât Empire State Building. Niciunul n-a avut minimul bun-simț de a menționa numele magistratei românce care ne-a câștigat procesul. Așa se scrie istoria la noi. Nimeni nu-și amintește de avocatul care a obținut soluția favorabilă în privința Insulei Șerpilor, dar ministrul care doar a reprezentat Guvernul român ocupă acum o înaltă funcție internațională. Ignoranța și politica merg mână în mână. (N.M.)
Noutăți editoriale
La Editura Știința din Chișinău, în colecția „Moștenirea“, apare Opere de Leonid Dimov, în două volume masive și elegante. Ediția este realizată sub coordonarea lui Ion Bogdan Lefter, textul ales și stabilit, notele și comentariile, tabelul cronologic îi au autori pe Alexandru Dumitriu, Andreea Teliban și Ion Bogdan Lefter, studiul introductiv din primul volum este scris de Ion Bogdan Lefter, iar introducerea din volumul 2 este semnată de Alexandru Dumitriu și Andreea Teliban. Despre structura și conținutul acestui ambițios proiect editorial, care reprezintă o certă realizare literară, editura din Republica Moldova precizează: „Născut la Ismail, în sudul Basarabiei, dar realizându-se ca scriitor și ca personalitate în mediul bucureștean, Leonid Dimov a fost unul dintre poeții de referință ai generației postbelice, fondator alături de Dumitru Țepeneag al curentului oniric. Volumul 1 al ediției include poezia, proza și dramaturgia autorului. Secțiunea de poezie, care ocupă cea mai mare parte, cuprinde integrala volumelor antume și o subsecțiune finală Din periodice, cu poeme publicate de autor și nereluate în volumele antume, având ca bază edițiile princeps, dar consultând și edițiile postume. Această mare secțiune e urmată de Proză, care cuprinde 11 texte scurte și foarte scurte publicate în presa culturală în intervalul 1969-1971, și de Dramaturgie care include două piese de teatru.“ Și: „…(volumul 2) include o gamă largă de producții literare: articole, cronici, eseuri, analize, comentarii literare, note, tablete, interviuri, anchete, confesiuni, medalioane, meditații, însemnări, toate ținând, în general, de ziaristică sau, mai precis, de frontiera dintre literatură și gazetărie.“ Să reținem și cuvintele entuziaste cu care Ion Bogdan Lefter, inițiatorul acestui important demers editorial, își încheie studiul introductiv: „Extraordinară – opera acestui mare, uriaș poet extinsă acum/ în «expansiune»/ «expandată» într-o ediție panoramică, de spectaculoase întregiri!“
Filiala București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România își respectă bunul obicei de a publica anual o antologie cu poezii ale membrilor săi, intitulată, de data, aceasta, Orașul între sunete și tăcere. Cartea apare la Editura Neuma, în coordonarea lui Horia Gârbea. Regăsim în sumar versurile semnate de 63 de poeți, din totalul (scriptic) de 260 de membri, care compun această filială. Horia Gârbea, președintele filialei, ne reamintește: „Ne aflăm la cea de-a șasea apariție a unei antologii lirice a Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor, realizate cu sprijinul generos al unor instituții partenere și al Editurii Neuma. Îmi face plăcere să le enumăr pe cele precedente: Ce stradă e asta?, 2017, București – dincolo de timp, 2018, Noaptea statuile întineresc, 2019, Orașul. Amintire și uitare, 2021, Deasupra orașului este cerul, 2023.“
Tot la Editura Neuma vede lumina tiparului un alt volum de versuri, Calea spre Hiperboreea, de Carmen Focșa. Reproducem un scurt fragment din prezentarea literară și biografică pe care și-o face poeta, cu umor, cu autoironie, în deschiderea culegerii lirice: „Era să uit: am sânge albastru la propriu, căci, având Rh negativ, sângele meu, când oxidează, devine albastru; în plus, persoanele cu astfel de particularitate nu pot fi clonate. Închei, menționând talentul meu de căpătâi: trec, întotdeauna, neobservată, inclusiv ca prezență fizică. Citisem în copilărie, un basm în care personajul deține o căciulă fermecată, care, purtată, îl făcea invizibil; cred că și eu beneficiez, cu/ fără căciulă, de acest uriaș avantaj.“ Reproducem și un poem (Hibernală): „Și ninge blând, ca și cum eu te strig/ Printre lumini de miere și de ceară/ Cuminecat cu anafură amară/ în mănăstiri de iarnă și de frig.// Și îmi îngheață mâinile a rugă/ Privirile-mi înalță raze reci/ și verbe-ntunecate se conjugă/ Pe fără de întoarcere poteci.// Mă vreau copil, mă vreau, la fel, bătrân/ Ce sănii stranii înspre noi coboară,/ Încet, mă fac să-ncerc să mai rămân/ Înalta umbră de odinioară.“
Semnalăm și două volume de Daniel Corbu: o carte de proză, Moartea ultimului cititor (Editura Junimea), cu un cuvânt însoțitor de Nichita Danilov, și antologia lirică Spre Fericitul Nicăieri (ediție definitivă, Editura Școala Ardeleană), cu o prefață de Ioan Holban și o postfață de Mihai Cimpoi. Lectură plăcută!
Din revistele literare
Absolut remarcabil ni se pare editorialul semnat de Vasile Dan în numărul 1 din acest an al revistei arădene Arca. Ar merita să fie reprodus în întregime acest text tulburător, care descrie situația dramatică, astăzi, la noi, a cărții scrise și tipărite. Este un semnal de alarmă ce s-ar cuveni să ne îngrijoreze pe toți și să ducă la măsuri urgente de îndreptare a lucrurilor din partea instituțiilor responsabile ale statului. Cărțile sunt privite de noile generații ca obiecte inutile, dispare cartea pe suport de hârtie, dispar bibliotecile din locuințele noastre, dispare obișnuința și plăcerea lecturii și, odată cu acestea, dispare un mod profund de cunoaștere, de modelare interioară. Ce avem în schimb? O deplorabilă sărăcire intelectuală. Iată câteva scurte pasaje: „Și eu am crescut la «umbra cărților în floare» ca atâția alții din generația mea și a celor, nu puține, precedente. Am fost educați să mâncăm cartea pe pâine. Ca să creștem mari și sănătoși. Dar iată că azi destinul cărților, rostul lor vital intelectual trec prin cea mai grea încercare. Noilor generații, copiilor și nepoților noștri, par a nu le mai fi de folos. Ca să nu spun ceva mai mult: unii se leapădă cu seninătate de ele. Uneori chiar înainte de a deschide o carte, de a o descoperi. Uneori, copii mici, unii încă nealfabetizați, țin în mână un substitut al ei, foarte ispititor recunosc, dar și atât de facil. Unul care doar o imită, o parazitează. E vorba, desigur, de telefonul mobil, de smartphone.(…) „Dar problema cu adevărat dramatică de acum este: ce se întâmplă cu bibliotecile private ale unor generații, care, încet-încet, se sting. Unele cărți ale acestora au fost obținute greu și nu doar greu financiar. Ele leagă destine private și colective. Idealuri. Caractere. Ele se vor, de către noile generații, evacuate din case, fiind, vezi Doamne, de prisos, neigienice, depozite de praf. (…) Instituția publică a cărții, biblioteca localității/ a orașului/ a municipiului/ a județului/ a școlii, a intrat în adormire.“ Din această densă depoziție să mai reținem aici încă două detalii semnificative: o excepție fericită de la această regulă a degradării ideii de carte tipărită este, în opinia lui Vasile Dan (dar și a noastră!), Biblioteca Județeană „George Coșbuc“ din Bistrița, prin strădaniile directorului său, poetul Ioan Pintea. Și, în fine, ca soluție personală: Vasile Dan mărturisește că și-a salvat propria bibliotecă de la pieire donând-o Școlii Generale „Lucian Magdu“, din localitatea Bătania (cu populație preponderent românească!), județul Bekes, Ungaria, aflată la doi pași de vama Turnu. Acest număr din revista Arca este unul bun, de citit în întregime. (Cronicar)