Uniunea Scriitorilor din România anunță încetarea din viață a romancierului și omului de teatru Dinu Săraru. Constantin Grigore (Dinu) Săraru s-a născut la 30 ianuarie 1932, la Slătioara, județul Vâlcea. A făcut studii de teatru. A fost ziarist, redactor la TVR, directorul Teatrului Mic și al Teatrului Foarte Mic din București între anii 1977 și 1990. A făcut parte din C.C. al P.C.R. În anul 2001 a fost numit directorul Teatrului Național, de unde a demisionat în 2004.
Romanele sale pe teme țărănești, Niște țărani, Dragostea și revoluția și Clipa, i-au adus o mare notorietate înainte de 1989, dar au fost contestate de criticii literari după 1990 pentru adeziunea implicită la ideologia comunistă pe tema colectivizării agriculturii. Romanul Clipa a fost ecranizat în regia lui Gheorghe Vitanidis. A mai scris o piesă de teatru, Crimă pentru pământ, și s-a implicat în dramatizarea romanelor sale. Alte romane: Un fluture alb cu sânge pe aripi, Ciocoii noi cu bodyguard. A scris și volume cu caracter memorialistic. A primit Premiul Academiei Române pentru romanul Niște ţărani. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural și cu Ordinul „Steaua României“ în grad de Cavaler.
Dinu Săraru, ultima poveste
„Și-am ajuns la Moscova, zice fostul director al Teatrului Mic, dar, la aeroport, nu ne aștepta nimeni. Veniserăm cu două spectacole, la invitația lor, precum și cu decorurile aferente. Ca să nu mai vorbesc de actori, erau toate numele mari ale teatrului de pe Sărindar. Ne-am trezit însă ai nimănui la aterizare. Nu știam nici măcar unde urma să fim cazați și nici unde aveam să susținem primul spectacol, o piesă a conaționalului lor Arbuzov. Văzând ce se întâmplă, l-am rugat pe comandantul avionului ce ne adusese acolo să-și întârzie un pic plecarea spre țară, ca să ne ia și pe noi. Așa credeam, că ne vom întoarce acasă. Apoi, a apărut, parcă din ceață, un director adjunct de la Ministerul Culturii, care ne-a comunicat că vom locui la Rossia, cel mai mare hotel din lume, cu zeci de intrări și ieșiri și peste 3 000 de camere.
Despre unde urma să jucăm, nimic! În fața hotelului, ne-am întâlnit cu Emil Loteanu. Cu ajutorul lui am descoperit ușa pe care trebuia să intrăm, și tot el ne-a lămurit, după câteva telefoane, unde avea să se țină primul nostru spectacol. Nu era vorba de vreunul dintre teatrele moscovite, așa cum ar fi fost firesc, ci de o casă de cultură. Una din celebrul cartier Lubianka, unde se găsea temuta închisoare în care fusese închis Soljenițân și executați, în perioada interbelică, Buharin, Kamenev, Zinoviev și alții. Celebritatea cartierului nu venea doar de la închisoare, ci și de la faptul că se mai afla aici și sediul central al KGB-ului. Am mers a doua zi să vedem sala. Nici pomeneală să putem monta decorul cu care veniserăm. Ca să nu mai spun că se apropia ora spectacolului și nu intra nimeni pe ușă. Cu trei sau patru minute înainte de primul gong, s-au auzit niște răpăituri de cizme, întocmai ca la defilările militare, și au dat buzna înăuntru, ocupând toate scaunele, câteva sute de tineri ofițeri. Ce-or fi înțeles, nu știu, c-au stat muți până la sfârșit, când și-au folosit palmele, în loc de cizme, slobozind o scurtă rafală de aplauze. După care s-au retras, la fel de disciplinați ca la venire.
Noi ne-am consolat c-o masă îmbelșugată oferită de Loteanu.
Ziua următoare, am zburat spre Sankt-Petersburg, Leningrad, pe atunci, cu cealaltă piesă din repertoriu, Amurgul burghez, de Romulus Guga. Aici am dormit la hotelul Înfrățirea dintre popoare, de la marginea orașului, un hotel rezervat oaspeților veniți din republicile nerusești ale Uniunii Sovietice. E un fel de a spune că am dormit. Ne-au mâncat toată noaptea ploșnițele.
La un moment dat, a sunat telefonul de pe noptieră. Era Carmen Galin, care împărțea aceeași cameră cu Valeria Seciu. Am liniștit-o, spunându-i că și-n apartamentul ce-mi fusese pus la dispoziție mișunau ploșnițele peste tot.
La spectacol n-au fost decât șapte oameni în sală, mai mulți însă decât ar fi fost o mie, pentru că erau toți artiști emeriți, în frunte cu marele regizor și actor Serghei Bondarciuk.
Vă meritați faima de care vă bucurați, ne-a spus acesta, felicitându-ne. Apoi ne-a dus, împreună cu ceilalți, la un club al lor, exclusivist, unde ne-am înecat amarul până către miezul nopții. Și uite așa s-a încheiat turneul nostru în țara vecină și prietenă! Am crezut c-o să mă lase inima, pe drumul de întoarcere acasă, dar nu m-a lăsat.“
Nu, atunci! S-a întâmplat însă zilele trecute. Aproape că nu era săptămână în care Dinu Săraru să nu mă cheme să-mi spună o poveste. Nu inventată, ci desprinsă din realitate. Cea de mai sus a fost ultima pe care am mai apucat s-o aud. Era pe la începutul lui februarie. Mi-a mai zis, înainte de a ne despărți, că l-a sunat Nicolae Manolescu. Îl aștepta cu emoție, ca să-i ofere și să discute împreună despre ea, o carte inedită a lui Márquez, aflată sub tipar la Editura RAO (despre care puteți citi chiar în acest număr recenzia unui critic columbian). Mai apoi, la numai câteva zile după asta, Dinu Săraru s-a stins, stingându-se odată cu el multele povești pe care le mai avea încă de spus. A fost un om, nu un înger. Și-a avut, ca mulți dintre oameni, păcate. Însă și merite ce n-au cum să fie uitate.
Ultimul țăran din Slătioara, cum îi plăcea să-și spună, s-a întors să-și doarmă somnul de veci în curtea casei părintești de lângă Horezu. Adică în pământul din care era făcut, asemenea tuturor țăranilor adevărați, din afara și dinăuntrul literaturii.