Yaniv Iczkovits în dialog cu Cristian Pătrășconiu

De la Fiica măcelarului (2015; Humanitas Fiction, 2022, traducător: Ioana Petridean), cel de-al treilea roman al lui Yaniv Iczkovits, pleacă dialogul de față cu unul dintre cei mai dinamici și mai apreciați scriitori israelieni din noul val. În românește, între timp, tot la Humanitas Fiction, de același autor a apărut și Nimeni nu părăsește Palo Alto (2023, traducător: Ioana Petridean).

 

Cristian Pătrășconiu: Vă simțiți în vreun fel român? Simțiți că e ceva din locurile acestea în identitatea dvs.? Părinții dvs. s-au născut în România…

Yaniv Iczkovits: Sigur că da. Israelul modern este, la origini, o țară care a fost făcută de emigranți. Locul de unde vii, mai precis locul sau locurile de unde vin părinții tăi sunt foarte importante pentru identitatea ta. În mod particular, părinții mei s-au născut și au crescut un timp în România – și, firește, la fel și bunicii mei – și, la un moment dat, au venit în Israel. La noi în casă se vorbește românește, la bunicii mei, mâncarea este, cum să spun, foarte românească. O parte din mine, așadar, e în mod cert românească – și, de asemenea, această amprentă românească a identității mele se vede și în ceea ce scriu, în mod particular, în prima carte tradusă în limba română, Fiica măcelarului. Există în Israel un interes puternic pentru ceea ce s-a întâmplat în Est, și în România desigur, legat de problema Holocaustului. În plus, bunicul meu a fost la Auschwitz. Pe de altă parte, părinții mei au crescut acolo după război; în același timp, bunicii mei au avut tot acolo întreaga lor copilărie înainte de război. Războiul a șters totul sau a părut că șterge foarte multe. De aceea, eu însumi sunt interesat să aflu cât mai mult despre ce a fost atât înainte, cât și după război.

Ajută în vreun fel pregătirea dvs. militară – ați fost în forțele israeliene (IDF – Israel Defence Force) într-o poziția superioară – ceea ce faceți ca scriitor? Este pregătirea militară un bun antrenament pentru a fi scriitor?

Întâi de toate, îți oferă o mulțime de povești. O mulțime de scriitori au de-a face cu armata – oameni, precum Isaac Bashevis Singer sau chiar filosofi, precum Ludwig Wittgenstein sau Hemingway. Așadar, obții de pe urma acestor experiențe o mulțime de povești. Pe de altă parte, există o anumită disciplină pe care trebuie să o obții și să o dezvolți ca scriitor – pentru că nu e ca și cum ai merge în fiecare zi la birou, având un manager care veghează munca ta. Ca scriitor, nu ai parte de o asemenea rutină vegheată de un superior. Ești, în cea mai mare parte a timpului, singur, poți să faci adesea chiar ce vrei, poți să dispui în orice fel de timpul tău. De aceea spun – ai nevoie de o anume disciplină și ea este foarte importantă pentru meseria de scriitor. Ce vreau să spun e că multe dintre elementele acestei discipline le-am câștigat de pe urma armatei. Să stai ore în șir, să scrii și să rescrii – de multe, de foarte multe ori – până când iese ceva bun e echivalent cu un exercițiu care e adesea destul de greu pentru un adult. Un copil poate face ușor așa ceva, poate juca același joc de sute de ori la rând; pentru un adult, e foarte greu. Iată, în acest sens, armata e foarte importantă.

L-ați pomenit pe Ludwig Wittgenstein și prezența lui în viața dvs. nu e deloc întâmplătoare. Cum a contat, cum contează pentru activitatea dvs. de scriitor?

Poate să pară o exagerare, dar în cazul meu chiar așa a fost: Wittgenstein este cel care m-a trezit pentru filosofie. Înainte de a aprofunda filosofia sa, înainte de doctoratul meu, eram foarte atent, când scriam proză, mai ales la situații și la personaje; odată cu întâlnirea mea cu marele filosof austriac (lucrarea lui Yaniv Iczkovits,Wittgenstein’s Ethical Thought, bazată pe teza sa de doctorat, a apărut în limba engleză în 2012 – n.m. C.P.), am devenit foarte atent și la limbaj. Așadar: nu numai la ce spun și despre ce spun, ci și la cum spun. Filosofia limbajului la Wittgenstein, structurile sale logice pe care le discută, jocurile limbii, felul în care fiecare om utilizează diferit limba (de pildă: vorbești într-un fel dacă ești în armată și în alt fel dacă oficiezi un serviciu religios) – toate sunt foarte importante pentru exact ceea ce spuneam mai înainte: pentru cum să spui ceva, pentru cum să spună, să scrie un scriitor. Marea provocare în cartea Fiica măcelarului – cel puțin în limba ebraică – a fost, pentru mine, să găsesc limba corectă, adecvată în care să spun această poveste. Să găsesc „textura“ în care să existe ceva ebraică, ceva idiș, ceva limbaj militar, ceva din limbajul ștetl-urilor, ceva din duhul literaturii ruse (sunt multe personaje care au legătură cu Rusia în cartea mea). Au fost, așadar, multe lumi care trebuiau să fie integrate în cartea mea; prin urmare, provocarea numărul unu a fost, aici, pentru mine, una care ține de limbaj. De cum să!

Reglajul fin!

Exact. Reglajul fin. Poți gândi așa: la finalul zilei, singurul mod în care pot să conving un cititor este prin intermediul cuvintelor. Un cititor nu știe ce am gândit, cu ce dificultăți m-am confruntat, de unde vin, cât de apropiat sunt, prin gândurile și prin biografia mea, de povestea pe care doresc să i-o transmit. Întâlnirea unui cititor cu mine e mediată de cuvinte. Un cititor se întâlnește, de regulă, cu mine prin cuvintele mele. Prin cuvintele pe care eu le aleg. Or, cuvintele trebuie să stea într-un balans bun, dacă vrei să dai o carte bună. Cuvintele vorbesc din paginile unei cărți.

Fiica Măcelarului e o poveste despre „lumea veche“. Cât de veche este această lume veche?

Cred că e o lume foarte veche, într-un anume sens. În țara mea, obișnuim să învățăm despre Israel mai întâi în legătură cu Biblia apoi, imediat, învățăm despre originea statului modern Israel. E un decalaj foarte mare – evident, de milenii. În perioada intermediară celor două referințe menționate de mine, evreii au locuit – și acum o sută, și acum două-trei sute de ani – în cea mai mare parte în afara Palestinei și au dezvoltat culturi specifice, locale, regionale, împreună cu națiuni și cu popoare diferite. Ceea ce înseamnă abordări diferite, curente diferite ale iudaismului, numeroase convertiri, adaptări de tot felul, culturi diferite și numeroase. Punctual, despre regiunea în care se întâmplă acțiunea romanului Fiica măcelarului: nu poți reduce la un singur rol viața comunităților evreiești din Est, din Estul Europei. Sunt lumi foarte colorate, lumi diferite între ele (și, totodată, în multe privințe, asemănătoare). Ceea ce m-a uimit foarte tare la aceste lumi e faptul că, deși par a fi lumi vechi, cum le spuneți, deși par a nu mai exista demult timp (punctual: nu mai există ceva relevant legat de comunitățile evreieși din ștetl – Al Doilea Război Mondial s-a ocupat de asta! și multe altele de acest fel – pe care istoria pare a le fi șters definitiv), ei bine, ele încă există. Moștenirea lor, fie și fragmentată, există. Nu au dispărut. Sau: nu au dispărut de tot. Obiceiuri ale altor lumi sunt încă păstrate – și nu numai în comunitățile evreiești ortodoxe. De pildă, poate că știți: tradiția ca femeile din familiile evreiești să nu poată divorța fără ca soții lor să fie de acord încă există. În iudaism. Avem, în Israelul de astăzi, probleme de acest gen. O parte însemnată a populației evreiești din Israel este ortodoxă; ei nu vor să servească în armată, nu vor să se integreze în societatea israeliană. Și, în legătură cu aceasta, mulți israelieni gândesc că ei trebuie să fie chemați ca recruți în armată, chiar și împotriva voinței lor. Ei bine, această atitudine este similară cu cea a țarului Nicolai I în secolul al XIX-lea cu privire la evreii ortodocși: el vedea evrei în Rusia și spunea: „Dar ei nu sunt ruși. Prin urmare, trebuie să îi facem ruși, așa încât să îi putem lua la armată.“ Idei similare există astăzi în Israel – chiar și venind din partea celor care guvernează. Crezi, așadar, că lumea veche e dispărută definitiv. Realitatea e că există multe comunități, reflexe culturale, valori culturale – ceea ce înseamnă că lumea veche, într-un fel, nu a dispărut.

V-a schimbat această carte? Ați început-o, firește, având o anumită idee în minte despre cum ar trebui să arate și despre cum ar trebui să meargă lucrurile. V-a schimbat ideea pe parcurs?

Cu siguranță. Am început prin a gândi că voi scrie o carte despre o călătorie plină de aventuri, despre o femeie care pleacă să-l găsească pe soțul pierdut al surorii sale. Și, firesc, m-am gândit că prin ceea ce aveam să fac, voi scoate la lumină, voi readuce la viață o cultură și o comunitate pierdute. Am realizat însă, à propos și de ce vorbeam mai înainte, că o mulțime de lucruri nu s-au schimbat. Am realizat, de asemenea, că această călătorie a femeii despre care spuneam e cât se poate de revelantă pentru ceea ce se întâmplă astăzi în lumea noastră. Gândind că scriu despre lumea de ieri, am ajuns de fapt să scriu despre lumea de azi. A devenit o călătorie foarte personală pentru mine, ca scriitor. La început, mă gândeam că voi scrie numai și numai despre personaje cu totul imaginare. Și am început să fac cercetare – despre Imperiul Rus, despre poliția secretă, despre viața din comunitățile marginale ale secolului al XIX-lea și ale secolului XX. Și am văzut atunci, direct, cât de complicat era totul și cât de diferite erau lucrurile față de ceea ce îmi imaginam eu că ar fi putut fi. Să vă spun ceva: prin educație, un copil – un copil din Israel – își poate ușor închipui că în Estul Europei, în acele timpuri, viața evreilor a fost teribil de grea. Că au fost mereu persecutați, prigoniți, alungați, totul culminând cu războiul și cu Holocaustul. Lucrurile au fost, fără discuție, și așa. Însă, cercetând mai îndeaproape, am remarcat că, în multe privințe și mult timp, viața evreilor de acolo era una destul de normală. Nu aș putea să afirm că a fost foarte multă iubire între comunitățile evreiești și celelalte comunități lângă care trăiau, nici că au fost multe căsătorii mixte. Dar oamenii se știau unii cu alții, colaborau, adesea se respectau. Am citit materiale despre orchestre de evrei care cântau adesea la nunțile creștinilor. Și am citit, de asemenea, că au fost mulți creștini care obișnuiau să ceară sfaturi de la rabini. Am citit mult despre viața de zi cu zi. Și asta era cel mai adesea: viață „de zi cu zi“; oamenii nu trăiau politic. Viața de zi cu zi era mai importantă, de obicei, decât diferențele pe care le pun în joc religiile și diferite orientări politice. Au fost, nu neg, tensiuni, au existat unele pogromuri – acestea nu veneau, de regulă, din partea prietenilor neevrei ai evreilor și nici din partea vecinilor, veneau „din afară“. Bref: cartea aceasta, munca de documentare pentru ea mi-a schimbat mult din ceea ce credeam despre cultura noastră, despre viața evreilor în secolul al XX-lea, despre ideea aceasta că nu ai cum să locuiești firesc într-un loc, fiind speriat tot timpul că, la un moment dat, casa ta va lua foc. M-am schimbat și într-un alt sens, mai personal: pe măsură ce avansam cu scrisul la acest roman, ajungeam și mai aproape de rădăcinile familiei mele, mi-a pus în față o oglindă. În ce sens? Israel este, astăzi, un stat. În acest stat sunt multe minorități. Și întrebarea este: tratăm noi astăzi minoritățile în același fel în care am dorit să fim noi tratați atunci, în acele vremuri dure? Ori poate avem un dublu standard?

Ce e „tikkun“? Cuvântul are o rezonanță formidabilă. Te face să te oprești în loc, chiar dacă nu știi care e sensul lui…

Tikkun este un cuvânt foarte puternic în ebraică. Nu cred că are o traducere – în orice caz, nu una adecvată și sintetică, într-un singur cuvânt – în alte limbi. Aproape de el, ca înțeles este: a rectifica, a repara. Tikkun înseamnă că s-a stricat ceva sau că a mers rău ceva și că, prin urmare, trebuie să (îl) repari. Și de acest cuvânt sunt atașate două înțelesuri, foarte importante. Mai întâi unul global: tikkun – pentru lumea aceasta. Întreaga lume e stricată, e coruptă și trebuie să fii atent la aceasta, trebuie să încerci să o repari. Ceea ce m-a interesat pe mine mai mult a fost tikkun – pentru cineva anume, un tikkun individual. Să te repari pe tine, să faci tot ce depinde de tine, încât să readuni bucățile „sparte“ din tine. Fiica măcelarului este o carte a călătoriilor; fiecare dintre personaje are ocazia să repare ceva odată cu propria călătorie. Să repare ceva din sine, ceva pentru sine.

Ați lucrat acest roman într-o alianță invizibilă cu Quentin Tarantino? Și cu mai cine altcineva?

Așa e. Eu am spus-o. Îl iubesc pe Tarantino. Îi ador pe frații Cohen. Și cred că în romanul meu este ceva din atmosfera filmelor făcute de aceștia. Tot despre alianțele mele pentru acest roman: Isaac Bashevis Singer, Isaac Babel. De fapt, înainte de a începe să scriu acest roman, am vrut să am o pauză de câteva luni din munca la o altă carte. Și am cerut această pauză pentru a reveni la lumea din secolul al XIX-lea prin intermediul scriitorilor mei favoriți. Cei care au scris în idiș – în frunte cu Șalom Aleihem. Am citit cu acea ocazie acești scriitori, am revenit la marii scriitori ruși din secolul XIX, l-am recitit cu plăcere pe Gogol – este, de altfel, unul dintre marii mei favoriți; am revenit la Frații Karamazov, la Dostoievski, la Tolstoi. Am ales să fac aceasta pentru a mă impregna de aerul, de atmosfera acelei epoci, pentru că nu am vrut ca romanul meu să fie unul care să respire a secolul XXI, ci unul care să fie cât mai adânc ancorat atunci, în secolul al XIX-lea. Am vrut să iasă ceva proaspăt și într-un fel chiar haios, funny. Șalon Aleihem a trăit chiar în acele ștetl-uri și viața lui a fost, în mod evident, una mult mai dificilă decât este viața mea astăzi în Israel; dar literatura lui era (și este) luminoasă, haioasă chiar. Asta, și spre deosebire de literatura multor scriitori de azi de la noi – o literatură grea, solemnă, intensă, încercănată, uneori lipsită de umor. Or, literatura în idiș avea mult umor – și cei care o scriau trăiau vremuri destul de dure. Și atunci mi-am zis: vreau să scriu așa, vreau să fie distractiv. Și am început să citesc și ziarele acelor vremuri, ca să iau pulsul timpului aceluia. Am vrut să văd cu ochii mei ce anume citea, când se trezea, Șalom Aleihem. Acolo, în ziarele de acum un secol și jumătate, am găsit femeia care a devenit personajul principal, femeia care vrea să divorțeze chiar dacă soțul ei nu e de acord cu asta, femeia de la care pornește cartea mea. Așa a început romanul Fiica măcelarului – cu un ocol pentru a simți, pentru a respira o epocă anume.

Literatura nu e despre a câștiga bătălii – spuneți dumneavoastră. Dar despre ce este aceasta? Ludwig Wittgenstein ne spune că, în filosofie, câștigător e cel care termină ultimul…

Mulți oameni cred că amestecă două lucruri ușor diferite: ceea ce se întâmplă în timpul procesului de scriere cu ceea ce rămâne la final, la capătul zilei. Publici o carte, îi dai drumul în lume, mergi la lansări, dai interviuri, vrei ca ea să ajungă la cât mai mulți oameni și să placă, de asemenea, cât mai multor oameni. Lucruri de genul acesta țin de o anume cadență a unui job, de ritmurile unei cariere. Însă, când scrii, când ești efectiv la masă și scrii, trebuie să faci exact invers: ești și foarte liber, dar și foarte expus, pentru că îți iei multe riscuri, între acestea și pe acela că oamenilor s-ar putea să nu le placă ceea ce vei scrie, că s-ar putea să aștepte ceva și tu să le dai cu totul altceva. Și în literatură e oarecum cum spunea Wittgenstein că trebuie să fie cazul cu filosofia: trebuie să ajungi la acea muzică, la acel sunet care să fie în acord cu povestea ta și cu limbajul ales pentru a spune povestea ta. Ei bine, când am terminat acest roman, m-am gândit că s-ar putea să fi ratat cu el. La urma urmei, e despre lumea din ștetl-uri de acum un secol, un secol și jumătate – cine mai e interesat astăzi de ele? Plus limba în care am ales să povestesc toate lucrurile de acolo – nu e o carte ușor de citit, nu e o carte care se citește pentru distracție; sunt, desigur, multe situații haioase, dar stilul ales pentru a scrie cartea (te) solicită destul de mult. Și atunci: cine să mai fie așa de interesat de așa ceva? Ei bine, eu cred că, atunci când scrii, trebuie să ignori gânduri de acest fel. Cred că trebuie să te gândești să scrii doar ceea ce e just, ceea ce e adecvat pentru carte în sine. Nu să te gândești la cum să câștigi ceva. Nu ești într-o competiție, nu ești în vreo luptă. Trebuie să scrii bine, cât mai bine, să scrii și să rescrii – pentru a ajunge la inimile oamenilor. Or, în viziunea mea, aceasta nu este o competiție. Pentru asta trebuie să scrii, trebuie să îi faci să râdă, trebuie să le arăți frumusețe și, uneori, exact în același scop (de a ajunge la inimile oamenilor), trebuie să le arăți ceea ce este urât, hidoșenia lumii și a oamenilor.

Când e momentul ideal pentru a face un tikkun?

Nu există un moment ideal pentru așa ceva. Nu e ceva precum o confesiune în ritualurile creștine. Nu există un moment anume, pregătit pentru așa ceva. Tikkun este pentru toată viața unui om; 25 de ore pe zi. Tikkun este scopul cuiva în viață; să repare, să recompună, să refacă. Chiar și când ești la muncă sau când ești în vacanță, trebuie să ai o anumită distanță față de tot ce faci sau o anumită orientare și să faci lucrurile în așa fel încât ele să se subordoneze lui tikkun. Nu e ceva de ordinul unei foi de parcurs specifice. De genul: azi merg la rabin, vorbesc cu el și plănuiesc să fac asta, și asta, și asta. Poți face asta, desigur. Poți merge la un rabin. Tikkun e mai mult decât atât. E un scop nesfârșit, definitiv.

Cum poate literatura să repare lumea? De fapt: este literatura un tikkun?

Când eram mai tânăr, în primii ani când am scris literatură, eram foarte convins că literatura poate să repare lumea. Credeam asta și se vede inclusiv din orientarea oarecum politică a textelor mele de atunci. Apoi am trecut în partea cealaltă; oarecum deprimat, am ajuns să cred că nu se poate chiar nimic, că oamenii nu pot fi clintiți din convingerile lor. Mulți oameni aproape că se nasc cu o anume viziune și mai apoi nu fac decât să își adune faptele și argumentele care se aliniează propriei ei viziuni, deja cumva presetate. Acum cred că mă găsesc pe undeva pe la mijloc: nu cred, desigur, că literatura poate să amendeze tot răul lumii noastre, dar sunt convins că, atâta timp cât oamenii vor continua să citească romane, cărți, ei vor experimenta lumi noi și vor trăi vieți netrăite în lumi nelocuite. Unele dintre aceste vieți – mai bune decât viața lor; unele dintre aceste lumi – mai bune decât lumea noastră. Literatura, de fapt, te transformă, într-un fel. Politica, presa, rețelele sociale sunt orientate către mase. Sunt câmpuri ale forțelor care sunt în competiție; cineva a câștigat sau are nevoie să câștige. Literatura, pentru mine, nu e despre a învinge și nici despre a da bătălii. Proza, poezia, artele în general, sunt despre a fi cu tine însuți și despre a privi lucrurile din perspective la care, altfel, nu ai acces în interacțiunile pe care le ai. David Grossman a spus la un moment dat că literatura este un mod de a rezista la realitate. A scrie e o formă de rezistență. A citi o carte e o formă de a rezista.