Biograficul a constituit, și presupunem că va continua să fie, un element aproape permanent al conținutului operelor literare. Maniera de abordare a lui a evoluat de-a lungul timpului. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea a predominat modul romantic. Istoricii literari și prozatorii scriau Vieți romanțate, iar memorialiștii expuneau faptele în registru sentimental.
Epoca modernă a adus o manieră realistă în tratarea biograficului, iar trecerea la postmodernism a impus o concepție corespunzătoare. Jean-François Lyotard și alți teoreticieni ai ideologiei postmoderniste au arătat că postmodernismul a preluat ideile modernismului diminuându-le ori exagerându-le. În principal, s-a schimbat concepția asupra raportului dintre universal (general) și individual (particular). S-a exacerbat individualismul și s-a anihilat universa lismul. Biograficul literar nu mai este expus în manieră romantică, ci în stil postmodern, un realism de diferite nuanțe mergând până la hiperrealism. În literatură, Viețile romanțate au fost înlocuite cu Vieți postmoderne.
În această manieră a scris Ioan Groșescu volumul Trecutul continuu. Este o scriere postmodernă pseudo-memo rialistică în care personajul principal este un alter-ego al autorului.
Acest alter-ego a trăit, ca și autorul, în societatea dinaintea anului 1989, societate organizată conform ideologiei socialiste în care interesele colective primau față de interesele individuale. A fost posibil, oare, în această situație, ca personajul principal –recte autorul, absolvent al facultății de filologie, profesor și ziarist, să ducă o viață bazată, fie și parțial, pe principii postmoderniste care, am arătat, pun pe prim plan individualismul? Răspunsul este afirmativ și pentru a ilustra această „mezalianță“ – viața chinuită a personajului principal neconcordantă cu vremurile, autorul l-a numit Ion Iovu, făcând trimitere la un simbol biblic. Personajul biblic, Iov, înfruntă toate dificultățile, încercările, fără a-și pierde credința în Divinitate. În spirit postmodernist, ceea ce îi dă tărie lui Ion Iovu în înfruntarea cu nedreptățile societății socialiste, este încrederea în sine!
Individualismul de natură postmodernă a lui Ion Iovu se manifestă în concepțiile personale, viziunea și perspectivele proprii asupra vieții, în acțiunile și reacțiile individuale.
„A încercat să fie în rândul lumii! Cu disperare a încercat.“ (p.13) Dar a constatat că între ideile/principiile teoretice de egalitate, libertate și dreptate socială proclamate de Partidul Muncitoresc (ulterior Partidul Comunist Român) și practică, era o mare discrepanță. Ar fi putut lua calea unei opoziții active, fățișe. Dar… nu avea stofă de erou! Îi era teamă. „Unde să se mai ducă dacă va fi pus pe liber“, dacă își va pierde locul de muncă ce-i asigura mijloacele de existență? Ca urmare s-a prefăcut că respectă linia politică a partidului conducător. S-a aliniat. Dar, în fapt, a fost alături de linie, a încălcat-o, de multe ori tacit, uneori fățiș! „Revoltele, care, post factum, îi apăreau și lui idioate, l-au pus în vizorul organului – în atenția politrucilor. Nu l-au mai scăpat din ochi.“ (p.27) Și așa, din profesor de limba română la o școală rurală, Ion Iovu ajunge ziarist provincial, iar de aici, inspector principal învățământ la serviciul de cadre al cooperației meșteșugărești. Scriitor la gazeta de perete!
Foștii lui colegi de facultate, mai realiști, mai oportuniști, „trăiau în lumea după care tânjea. (…) Erau în pâine, scriau la gazete (literare sau culturale n.n.) își scoseseră cărți “. Dar el? Și-a pus această întrebare când a aflat că unii erau dispuși să acționeze împotriva sistemului/regimului. „N-aș putea să mă bat. Sunt unii curajoși. Se bat, pun mâna pe putere. Aș putea și eu să fiu util, să fac ceva concret. Dar să ies la bătaie… Nu-s făcut pentru lupta fizică!“ (p.24)
În anii 1948-1989, postmodernismul cultural fusese blocat prin promovarea oficială a proletcultismului și realismului socialist. Unii scriitori au aderat fățiș la noile curente, alții cu precauții încercând să-și păstreze demnitatea. Poetului Ion Iovu „nu-i plăcea cum se scrie“. (p16) A scris pentru sine și pentru Muză. S-a abținut să-și afirme postmodernismul cultural.
Ca ziarist și activist cultural a fost, însă, totdeauna un activ postmodernist social.
Făcând abstracție de ideile oficiale, socialiste, Ion Iovu gândea și acționa în spiritul ideilor modernismului (dreptate, libertate, egalitate în fața legii), pe care le înțelegea însă în spirit postmodern, adică în sensul lor absolut, fără limite, nuanțe, relativizări. Își trata superiorii profesionali (din ierarhia școlară ori ziaristică) pe picior de egalitate. Profesor începător, admonestează un inspector școlar pentru că nu i se acordase imediat prima de instalare. Nu acceptă să fie asistat la lecție de un alt inspector școlar sub motiv că, fiind la începutul carierei… se acomodează! (p.129).
Individualismul său accentuat merge până acolo încât își creează o etică/morală proprie. Știind, ca ziarist, că de obicei infractorii demascați de presă scapă de pedeapsă prin protecția cumpărată a oficialităților, se decide să încaseze el „onorariul“ și divulgă unui vinovat că va fi obiectul unui articol critic în ziarul de a doua zi. (p.355)
Singurul domeniu în care indi vidualismul său se domolește este familia: „Din alchimia frustrărilor fulguranței diurne, nevasta îl aducea cu picioarele pe pământ. Ea era concretul. Familie, iubire și, de ce nu, responsabilitate.“ (p152)
Adevărata viață post modernistă a lui Ion Iovu începe după decembrie 1989. Societatea liberală și demo cratică a oferit câmp larg de manifestărilor sale individualiste, dorințelor sale de afirmare profesională și socială. „… Ajunge conducător peste noapte“, făcând parte din structura politică instituită după decembrie 1989. (p.276) „… I se recunoaște statutul de ziarist disident“ și întemeiază un ziar privat la care „și-a dovedit sieși ce poate“. (pp.293, 353) A folosit ziarul/săptămânalul conform propriilor concepții, de sorginte postmodernă asupra presei. Nu a făcut propagandă, ci „a scris despre toate cele ce se petreceau“ în localitate, despre formele noi de manifestare politică și socială. (p.369)
În noul sistem social-politic, individualitatea lui Ion Iovu se confruntă cu ale individualități la fel de motivate pentru afirmare ceea ce îl determină să aprecieze că trăiește „vremea harababurii“. (p.411)
Viziunea sa asupra acestor vremuri este deformată de trecutul în care individualitatea sa înfrunta sistemul totalitar și oamenii sistemului. De aceea consideră și tratează pe individualiștii cu care se afla în competiție drept oameni ai noului sistem pe care îl taxează drept neocomunist și indezirabil. Dezamăgit se retrage și din presă și din comitetele democratice din care făcea parte. Nu izbutea să înțeleagă că societatea omenească nu poate exista în afara organizării într-un sistem social- politic, că individualismul nu poate merge până la pulverizarea societății.
Autorul a soluționat acest conflict dintre individual și social prin dispariția eroului principal. „Nimeni nu a aflat unde a dispărut profesorul Ion Iovu“. (p431) Probabil într-o lume a sa, în care era singurul locuitor, deducem noi un pic răutăcioși.
Autorul a scris această carte folosind procedeele tehnice postmoderne, mai ales fragmentarismul și mai puțin jongleriile lexicale, dar și fără a se desprinde cu totul de nostalgiile narațiunii continue spațial și temporal/unității de spațiu și timp.
Ridicându-ne de la cazul particular al lui Ion Iov la nivel universal, cartea poate fi considerată un semnal asupra pericolului destructurării operelor literare prin fragmentare și a disoluției structurii sociale prin excesiva individualizare.
Lecturând această carte pseudo-memorialistică, cititorul își poate pune întrebarea asupra adevărului conținut în ea. E un cititor la curent cu teoria lui Michel Henry din Eu sunt adevărul, Editura Deisis, Sibiu, 2007, conform căreia memoria scrisă (documentul etc.), nu conține, nu reflectă realitatea autentică, ci o realitate proprie, a autorului. Ca atare, el se așteapă ca realitatea literară despre care scrie Ioan Groșescu să fie alta, mai mult sau mai puțin modificată, față de realitatea trăită de autor.