Gheorghe Glodeanu a fost, în ultimele decenii, autorul câtorva sinteze de istorie literară a căror utilitate metodologică și practică nu a fost, cred, îndeajuns subliniată de critica de întâmpinare. Unele dintre acestea sunt de factură mai apăsat academică (Fantasticul în opera lui Mircea Eliade, 1993, sau Poetica romanului românesc interbelic, 1998), altele redactate într-un stil mai degajat și analitic, sunt eliberate de povara exigențelor didactice (Eseuri, 1996, Avatarurile prozei lui Eminescu, 2000, Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română, 2017).
Într-un fel sau altul, în pofida unor excursuri pe teritoriul poeziei, al mitologiei sau al imaginarului, interesul istoricului literar Gheorghe Glodeanu a gravitat mai mereu în jurul a două teme majore: fantasticul și proza românească, în special romanul. De aceea, se poate spune că Istoria prozei fantastice românești nu vine, vorba lui G. Călinescu, din goluri și nici nu este produsul unei inspirații de moment. Ea adună, ca într-un covor de Buhara, „firele“ unor investigații de-o viață, aplicate atât asupra dimensiunii diacronice a literaturii, cât și în sincronia strictei contemporaneități. Cartea reia, de altfel, într-o formă revizuită, completată și amplificată, mai vechea lucrare Orientări în proza fantastică românească, din 2014.
Istoria literară tematică nu este o modalitate necunoscută culturii noastre, fie că vorbim despre Istoria poeziei românești, a regretatului Mircea Scarlat (apărută în trei volume, între 1982 și 1986), sau de Arca lui Noe, comprehensivul eseu consacrat romanului românesc de către Nicolae Manolescu (tot în trei volume, 1980-1983). În ultimele decenii, sub influența spațiului academic occidental, ea a pătruns insistent, în special în critica universitară, și s-a materializat în cercetări tot mai „atomizate“, consacrate unor teme din ce în ce mai restrânse și/sau arbitrare. Din păcate, spre deosebire de cele două sinteze citate, istoria literară tematică din mediul universitar românesc, fiind practicată de „savanți“ lipsiți de simț critic, a abandonat în mare măsură criteriul estetic, în favoarea unor repere cantitative, statistice sau nu. Rezultatul acestei renunțări este diametral opus obiectivului anunțat, care ar fi o mai mare rigoare „științifică“ a discursului istoric: în realitate, s-a reușit doar pulverizarea interpretării literare, trecută cu totul în ceea ce Raymond Picard denumea (în Noua critică sau noua impostură, 1965) „domeniul inverificabilului“. Relevanța critică și chiar culturală a unor asemenea demersuri tinde către zero, invers proporțional cu importanța pe care le-o acordă, nu știu de ce, mediul universitar.
De aceea, este de salutat faptul că Istoria prozei fantastice românești nu se înscrie în această nouă tendință care anulează, sub pretextul „științei“, tocmai specificitatea literaturii. Gheorghe Glodeanu urmărește, dimpotrivă, devenirea fantasticului în literatura noastră sub zodia valorii estetice. Analizând, cu alte cuvinte, formele pe care le ia fantasticul în operele unor scriitori de vârf și, în același timp, încercând să surprindă – odată cu definirea fantasticului, într-un moment sau altul al istoriei literaturii române – impactul pe care îl are modalitatea asupra prozei înseși. Este diferența fundamentală care desparte Istoria prozei fantastice românești de zecile de cercetări academice pe această temă, a căror relevanță critică este neînsemnată.
E limpede, în al doilea rând, că pe istoricul literar nu îl preocupă inventarierea exhaustivă a modului în care fantasticul s-a ilustrat de-a lungul timpului în literatura noastră, ci surprinderea acelor puncte de interferență în care diferitele tipuri de fantastic și-au pus amprenta atât asupra evoluției prozei, cât și asupra „matricei“ spirituale a literaturii române. Ca istoric literar, optează fericit pentru decupaj: canonul său (cel istoric, în privința literaturii recente am unele rezerve) rezultă din intersecția perspectivei lui G. Călinescu – „vârfurile“ sunt cele care definesc epoca, nu invers – cu cea a lui Nicolae Manolescu – potrivit căreia există autori pereni, de comentat într-o istorie, și autori de inventariat numai într-un dicționar.
Lucrarea pornește de la convingerea lui Gheorghe Glodeanu că literatura română are o vădită propensiune către fantastic, „îndeosebi pentru cel de inspirație folclorică“, după cum spune în introducerea intitulată Pledoarie pentru literatura fantastică. Înainte de a urmări această predispoziție, prin decupaje pe epoci și autori, Glodeanu procedează la o binevenită clarificare teoretică, într-un capitol, Repere teoretice, care parcurge, prin comentarii comprehensive, cvasi-totalitatea cercetărilor despre fantastic, din literatura universală și din cea română (aceasta din urmă ispitindu-l, însă, la glose și pe marginea unor lucrări lipsite de orice merit). Convingerea istoricului literar este că, în cazul scriitorului român, fantasticul de factură folclorică, atracția către mitologie și nu, în ultimul rând, unele „tipare“ mentale arhaice produc rezultate mai suculente decât livrescul sau decât fantasticul subtil al incertitudinii, din proza central-europeană. Această predispoziție va fi responsabilă, în epoca modernă, și de „filtrarea“ influențelor din literatura universală: „realismul magic“ al sud-americanilor sau Faulkner au avut, la noi, mai mult ecou decât Poe sau Schnitzler.
Istoria… lui Gheorghe Glodeanu mizează mult pe analiză, ceea ce impune (din considerente de spațiu) decupajul atât în sincronie, cât și în diacronie.
Astfel, istoricul literar sare peste nucleele de fantastic din epocile mai vechi ale literaturii noastre: Evul Mediu (cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir și cronicile versificate), Iluminismul (cu Țiganiada) și perioada pașoptistă (cu mitologia fantezistă a lui Asachi, istorismul fantastic al lui Heliade-Rădulescu sau fantasmele orientale ale lui Bolintineanu). Dacă fantasticul este o dimensiune a literaturii încă din perioada oralității, în mod paradoxal, literatura fantastică – implicând, așadar, o asumare conștientă, dacă nu programatică a acestei modalități – este o creație a epocii moderne, începând cu mișcarea romantică germană. Glodeanu deschide, prin urmare, seria istorică a fantasticului în proza noastră cu epoca Junimii. Comentariile sale se aplică asupra „suspecților de serviciu“, adică Mihai Eminescu și I.L. Caragiale (pe care autorul i-a analizat și în alte lucrări), ca și asupra prozei, mai puțin citită din acest unghi, a lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Istoricul literar sugerează, prin atenția acordată junimiștilor, că ei sunt adevărații întemeietori și, totodată, „arhitecții“ prozei noastre fantastice.
Foarte interesant mi s-a părut capitolul contrastiv Alexandru Macedonski și jocul seducător al măștilor, care întreprinde o lectură amplă a prozei fantastice și a intruziunilor fantasticului în proza realistă a lui Macedonski. Intuiția inițială care constituie mobilul întregii Istorii… este validată (și) de împrejurarea acestei neașteptate complementarități întru fantastic a junimiștilor și simboliștilor.
„Partea leului“, în carte, revine în chip firesc interbelicului și epocii postbelice. Sunt numeroase recuperări, din perspectiva metamorfozelor fantasticului, care merită semnalate: Agârbiceanu (rareori studiat în substratul „mitologiei minerești“ din opera sa), Cezar Petrescu, Alexandru Philippide (aproape necunoscut sub acest aspect), Ion Minulescu (a cărui proză din Cetiți-le noaptea! conține și cheia înțelegerii poeziei sale), Octavian Paler (interpretat ca autor de fantastic parabolic), Adrian Păunescu (cu Cărțile poștale ale morții, volum de proză niciodată amintit de către zelatorii săi), Radu Albala (cu năucitorul său amestec de taină și de fantastic livresc, atât de rar la noi). Absențele care ar trebui introduse obligatoriu la o nouă ediție – tocmai pentru că, dincolo de valoarea literară, susțin teoria pe care e construită Istoria… – sunt Fănuș Neagu, Nicolae Velea și, dintre optzeciști, Mircea Nedelciu, mult mai substanțial, la acest capitol, decât Ioan Groșan, prezent în carte.
Capitolul la care am rezerve este cel final, intitulat Deschideri după 1989. Cunoașterea fantasticului este aceeași, ochiul analitic meticulos și atent al autorului rămâne și el același, dar simțul său critic pare că nu. Ioan Petru Culianu și Mircea Cărtărescu sunt, desigur, scriitori de primă mână, însă Doina Ruști – autoare harnică și întreprinzătoare, dar lipsită de talent –, Octavian Soviany – prozator „de dicționar“ încă de la debut – și mai ales cei 13 semnatari ai antologiei omonime apărute la Litera în 2021 nu au cum să stea, în aceeași serie canonică, alături de Mihai Eminescu, Mateiu I. Caragiale, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu sau Dumitru Radu Popescu. Includerea lor (în detrimentul unor autori mult mai valoroși, ca Gabriel Chifu, George Cușnarencu, Petru Cimpoeșu, Constantin Abăluță, Daniel Bănulescu) alterează tocmai criteriul prin care Istoria prozei fantastice românești iese din seria insipidă a sintezelor universitare și se afirmă ca o istorie literară demnă de acest nume.
Dincolo de aceste obiecții, am citit cu mult folos și, pe alocuri, cu delectare analizele amănunțite ale lui Gheorghe Glodeanu. Excelent cunoscător al domeniului abordat, autorul demonstrează că și la a 27-a apariție editorială mai poate suscita curiozitatea criticului de întâmpinare. Semn de prospețime și de longevitate.