Éric-Emmanuel Schmitt a acceptat să suspende lucrul la marele său proiect La Traversée des Temps și să scrie nimic altceva decât reportajul unui pelerinaj la Ierusalim, intitulat Provocarea Ierusalimului. Ceea ce surprinde în această carte în relevarea unui spațiu, căci și interstițiul dintre lumi tot spațialității îi este alocat în percepția comună, este tocmai ieșirea din carcasa conveniențelor și autosuficienței și deschiderea treptată spre o lume, care nu se măsoară nici în capacitatea de refacere, la pas, a drumurilor din Evanghelii, nici în capacitatea de cuprindere a tot ceea ce omenește e posibil a fi înglobat în structura reprezentărilor, ci în descoperirea, pas cu pas, a Ierusalimului interior. Pe scurt, ceea ce practică Éric-Emmanuel Schmitt în această lucrare este un soi de poezie a scriiturii care treptat se transformă în rugăciune, iar atunci când autorul devine conștient de această transfigurare e atins de un soi de epuizare fizică inexplicabilă, ca și cum și-ar fi risipit energia în căutările interioare suprapuse drumului Golgotei, dar și drumului adevăratei mântuiri a omenirii. Mai mult, provocarea acestei căutări, pe care autorul o inculcă celor care străbat în lectură cartea, urmărind obiectiv după obiectiv în pelerinajul din pagini traseele Evangheliilor, este a unei căutări adecvate vremurilor secularizante și globalizante pe care le străbatem:
„Sunt un pelerin de azi, nu de ieri.
Pelerinul de odinioară, sigur în credința lui, născut dintr-un univers profund religios, ajungea lângă ceea ce deja cunoștea.
Pelerinul din prezent, mai fragil, deseori izolat, apărut într-o societate secularizată, global atee, se prezintă lipsit de apărare înaintea unei surse necunoscute de la care speră multe, fie să-l întărească, fie să-l reînnoiască, fie să-i provoace trezirea credinței.“ (p.192).
Acest miracol petrecut în falia unei fragilități asumate este rezultatul unei căutări de sine într-o lume care nu necesită căutarea. Există pericolul, odată angajat în acest proces al unei căutări într-o lume care nu mai reclamă căutarea, în care doxa fiecărei bule a suficienței, în rețea sau în imediatul concret, conduce la perceperea divergenței în detrimentul convergenței, la discursul urii și la ziduri care separă. Dar mirajul unei corporalizări a căutării: „Se călătorește pentru a căpăta corporalitate. Voi merge oare la Ierusalim și pentru a dărui un trup credinței mele?“ (p.9), ține vie dorința asumării ca provocare acceptată. Ar putea ține cartea vie dorința pătrunderii într-un spațiu a cărui transparență fizică nu poate fi pusă la îndoială? În ce ar putea consta această provocare a Ierusalimului dacă nu, în lumina pelerinajului zilelor noastre, în căutarea mitului, așa cum Éric-Emmanuel Schmitt credea la început: „«Dar voi cine ziceți că sunt Eu?» Un mit, susțineam în tinerețe” (p.184), acolo unde, în substraturi diferite ale interiorului și nu ale exteriorității invadate de comercial, se vor ascunde pe rând profetul, filosoful și Fiul lui Dumnezeu. Pentru Schmitt provocarea Ierusalimului este și una auctorială. Cel care scrisese deja o Evanghelie după Pilat, în care adusese în convergență (fericită) și interpretarea Evangheliilor canonice, și perspectiva lui Amos Oz din eseul Isus și Iuda și din romanul Iuda, era pus în fața provocării de a o valida în fața realității care, clamându-și transparența, ascundea esența. Întâlnirea cu locul sau cu duhul celor care s-au nevoit în a-l proteja transformă propria raportare la parcursul auctorial. Nu numai Evanghelia după Pilat, ci și Noaptea de foc, chiar multe alte cărți sunt reevaluate din perspectiva acestei experiențe. Provocarea Ierusalimului e, așadar, și o provocare auctorială, dar experiența îl salvează. Uneori nici nu se pune problema acestei salvări, ci a convergenței ipostazelor întâlnirii cu Dumnezeu. Noaptea mistică din Sahara, petrecută în rugăciunea de pe platoul Assekrem din Munții Hoggar, e perfect încadrabilă în pelerinajul interior, ghidat de reperele din exterioritatea traseelor evanghelice. E în această convergență de texte atâta învățătură, încât Ierusalimul se deschide cu adevărat ca provocare, mai ales atunci când ghid nu este Guila, ci sfântul Charles de Foucauld, iar grupul de pelerini nu este al celor veniți din Réunion sub îndrumarea părintelui Henri, ci acei lectori care au trecut testul Nopții de foc.
Nu voi insista asupra lecturii istorice și etnice a parcursului. Pacea de dincolo de legitimitățile în conflict, care îmbracă, pagină cu pagină, lumina iubirii propovăduite pe drumul Mântuitorului trebuie căutată în afara iluziei de transparență a Ierusalimului. În această nostalgică ceață a adevăratei adeziuni, nu traseul pe care îl parcurge și nici produsele expuse spre comercializare, nici măcar kitschul care însoțește drumul fizic pelerinului de azi, ci îndemnul pascalian al trăirii asumate devine traseul adevărat al căutării. Acest traseu nu poate fi parcurs decât ca asumare a drumului interior, ca drum spre sine. După noua lectură, Ierusalimul a devenit o provocare și pentru mine, fie numai o căutare în alte texte ale experienței acestei căutări. Dar sunt, oare, pregătit să îl găsesc? Sunt în măsură să obțin prin reflecția care deschide orizontul dincolo de locuri – așa o proiectează Éric-Emmanuel Schmitt în raport cu Ierusalimul provocării – reflexia necesară polarizării luminii din interiorul meu? Nu știu, însă am certitudinea reluării drumului lui Schmitt.