Numărul montărilor cu piesele lui Matei Vișniec, anvergura teatrelor unde acestea se joacă (în țara sa natală și în afara ei) și ecourile venite din partea cronicarilor literari și teatrali nu lasă loc niciunui dubiu: știm cine este cel mai important dramaturg român în viață. Poziția aceasta, scriitorul optzecist și-a dobîndit-o chiar pe cînd mai erau printre noi autori dramatici precum Marin Sorescu, D.R. Popescu, Iosif Naghiu, Dumitru Solomon. Un teatru îi poartă numele, lucru rar cînd e vorba de personalități încă în viață și care e mai obișnuit în sport unde eroi precum Margaret Court, Rod Laver sau Gh. Hagi, au binemeritat cinstea numirii unor arene.
În ultima vreme, la Editura Arthur, consacrată explicit literaturii pentru copii, au apărut șase volume foarte frumoase semnate de Matei Vișniec, ale cărui texte teatrale și, în mică parte, lirice beneficiază de o ilustrație bogată semnată de Andra Bădulescu, cea care este soția dramaturgului și, uneori, scenografa pieselor sale. Rezultă astfel o serie de autor(i) în cărți de o ținută grafică de apreciat, cu copertă tare, în culori vii, elegante și atractive.
Ceea ce este mai puțin limpede este scopul urmărit prin această serie. Prin conținut, piesele se adresează unor copii preșcolari sau unor școlari mici, din clasele pregătitoare sau, cel mult, clasele I-IV. La această vîrstă, este îndoielnic lucru că niște copii ar citi texte de teatru, care cuprind replici, versuri (se presupune că pe o scenă ar deveni cîntece) și didascalii complicate precum acestea: „Prințul începe un joc electronic violent (sic !). Intră clovnița Lița cu toate instrumentele ei. Dialog sonor (sic !) între cei doi. Auzim timp de zece secunde niște rafale și niște explozii pe ecran. Clovnița Lița răspunde timp de zece secunde cu instrumentele ei.“ Așadar, publicul infantil este exclus de la accesul la asemenea text, chiar dacă i-ar fi citit de un adult. Totuși, adulții nu le citesc copiilor teatru, iar aceștia pretind povești.
A doua ipoteză ar fi că piesele sînt destinate reprezentării lor chiar de către copii sau parțial de către copii. În Povestea regelui supărat pe clovn apar personaje care ar putea fi jucate și de adulți (Clovnul bătrîn, Regele). Ne-am putea imagina că –, la o serbare școlară sau la un cerc de teatru –, copiii ar putea fi stimulați să încerce reprezentații cu piesele din volume. Dacă este așa, desenele constituie un adaos inutil, fiind imposibil de utilizat direct ca „schițe de decor“ sau măcar de costume. În eventualitatea că ar căpăta astfel de folosință, textele, deși succinte, ar ridica mari dificultăți de reprezentare pentru o simplă trupă școlară, de amatori.
În sfîrșit, o a treia eventualitate, cea mai probabilă, ar fi ca textele să fie utilizate de trupe profesioniste, compuse din actori calificați și care să poată prezenta – cu tehnica de scenă, costumele și recuzita unui teatru – aceste piese în fața unui public compus din copii. Și în acest caz, prezentarea grafică a volumelor, deși foarte îngrijită, cum spuneam, ar fi nefolositoare unor actori care și-ar prelua din ele doar textul.
Piesele efective sînt în număr de cinci : Povestea regelui…, amintită mai sus, Cu vaporul printre stele, Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama, Capra. Iedul cel mic și Cumătra lupoaică (trimiterea livrescă e limpede), Omul de zăpadă care voia să întîlnească soarele. Toate sînt ingenioase, „educative“, destul de complexe și avînd desigur de cîștigat din vasta experiență dramatică a autorului. Al șaselea volum adună poeziile (cîntecele) din piese sub titlul: Poezii de transformat visele în oglinzi. Acestea sînt frumoase, bine alcătuite prozodic, apte să se fie puse pe o melodie: „Astăzi m-am îndrăgostit/ S-a-ntîmplat într-o secundă,/ Brusc în suflet mi-a intrat/ Un ceva secret, o undă./…/ Dacă credeți că-i o boală,/ Poate chiar molipsitoare, / V-aș propune să plecați/ De la scena următoare.“
Matei Vișniec și Andra Bădulescu și-au combinat talentele pentru a realiza un joc care i-a bucurat, fără îndoială, și va putea avea unele urmări scenice în cazul în care textele vor fi adoptate de teatre pentru copii și reprezentate cu actori sau cu păpuși, această variantă fiind chiar mai apropiată de conținutul pieselor și ar fi mai simplă din punct de vedere tehnic. Pentru lectura directă, din cărți, trebuie așteptat ca micii lectori să mai crească, să se facă ei înșiși regizori și actori.