Suzana Fântânariu – creația ca formă de existență

La începutul lunii decembrie 2023, în cadrul manifestărilor „Timișoara, capitală europeană a culturii“, Muzeul Național de Artă Timișoara a organizat o amplă expoziție dedicată unuia dintre artiștii iconici ai orașului, Catharsis la o margine de lume. Suzana Fântânariu, o retrospectivă. Reunind peste 130 de lucrări din toate perioadele ei de creație, expoziția, organizată în sălile „Paul Neagu“ prezintă, tematic și contextual, lucrări în tehnici diverse (desen, gravură, ready- made, obiect, colaj, instalație, performance) împreună cu un vast fond documentar alcătuit din fotografii, materiale multimedia, cataloage, broșuri, texte de autor etc.

Este cea mai complexă retrospectivă a artistei Suzana Fântânariu, care concentrează, în viziunea curatorială semnată de Andreea Foanene, proiectele expoziționale ce i-au adus de-a lungul vremii notorietatea: Cascade, Morfogeneză, Xilogravura-matrice stilistică, Re-scrieri, Cronicile vremii, Memoria ingenuă, Sertare, Jurnale utopice, Împachetări/Ambalaje pentru suflet, Portret axial (realizat în 2004 după un grav accident) ș.a. Această privire diacronică asupra operei sale favorizează o mai clară înțelegere a unui parcurs de o impresionantă coerență, care s-a dezvoltat natural de la linie la culoare, de la bidimensional la tridimensional, de la o încercare de cuprindere a lumii exterioare către cea interioară.

Deși creația sa, în ansamblu, configurează un univers de o maximă acuitate dramatică, imaginile nu au acel impact presupus violent asupra receptorului, precum compozițiile de tip expresionist. Elementul care „amorsează“ agresivitatea propunerilor sale vizuale este dimensiunea culturală, pe care artista a conținut-o dintotdeauna într-un procent sensibil mai mare decât acela al interesului pentru contingent. Este probabil un reflex al perioadei sale de formare din perioada comunistă, când doar această formă de existență/rezistență prin cultură putea să îți ofere o relativă libertate. Astfel structurată, aceasta a devenit o marcă a sufletului său, care se manifestă deplin în actul de creație. Lumea pe care ne-o propune Suzana Fântânariu își găsește identitatea în acest substrat cultural, mai mult sugerat decât afirmat, unde o coordonată dominantă este cea de natură lirică. Lucrările, indiferent de forma în care sunt prezentate, conțin o stare de meditație asupra existenței, a propriei sale existențe, care se contopește cu viața sa artistică. Nu întâmplător, abia recent artista și-a devoalat preocupările poetice publicând un consistent volum de versuri, sugestiv intitulat Exces de melancolie. Poezia de factură dominant reflexivă mizează pe confesiunea de tip imagistic, natural familiară poetei din cealaltă existență a sa, cea artistică. De aceea, fiecare dintre demersurile ei lirice sunt în substanța lor imagini grave, profunde, ce conțin un amestec echilibrat de realitate și de livresc, motivând în ultimă instanță însuși echilibrul artistei, a cărei creație se revendică, în bună măsură, acestui spațiu larg de natură cultural-spirituală.

Temperamental, Suzana Fântânariu nu este un artist de factură cerebrală, ci emotivă, mai mult senzorială decât imaginativă, o exploratoare a impresiei directe și nu una a sintezelor abstracte pe care le-a experimentat doar în tinerețe. Așa cum atunci – și mă gândesc la importanta serie a xilogravurilor, motivele fie ele de inspirație realistă (păsări, portrete, compoziții) sau abstractă erau ancorate în spiritul acelei epoci, evoluția sa ulterioară s-a conturat tot pe contemporaneitate. Asta ar fi una dintre explicațiile dezvoltării creației sale în zona cromatică și chiar cea a tridimensionalului, a obiectelor, instalațiilor care au ca demers inițial plăcile de gravură. Iar opțiunea sa pentru o tematică atașată unui anume tip de realitate și care devine motivul aproape exclusiv al creațiilor sale din ultimele decenii este Autoportretul realizat în diverse discursuri vizuale, de la cele de grafică colorată la colaje, asamblaje și chiar performance-uri.

De aceea consider că actuala manifestare ne-o prezintă pe artistă în toată complexitatea ei, cu o altă înțelegere asupra propriei sale vieți, care conține, în doze infime, ce-i drept, privilegiul speranței, dar și al unor noi libertăți. Iar pentru ea și implicit pentru creația ei, libertatea este unul dintre elementele regenerative, determinante, adică a însăși rațiunii sale de a exista, după cum singură mărturisește într-un interviu: „Exiști cu ajutorul creației. Ești motivat și exiști. Și exiști și pentru alții, nu numai pentru tine. Creația e auto-vindecătoare, e un catharsis.Această convingere adâncă în supremația artei ca unică motivație pentru a suporta durerea vieții îi conturează mai curând un profil de sceptic din stirpea lui Cioran decât a unui revoluționar radical precum Tristan Tzara, pe care totuși îl evocă într-o instalație cu un puternic impact vizual, Visul lui Tzara. În pofida acestei aparențe antagonice, există o rezonanță perfect coerentă structurată pe un discurs creativ generos, denumit sugestiv de artistă S.O.S. (Salvați obiectele singure) prin care obiectele colectate cu pasiune de Suzana Fântânariu își reconfigurează identitatea lor banală într-o nouă formă de existență, cea artistică. Postmodernitatea își păstrează capacitatea ei de seducție chiar și în această contemporaneitate foarte recentă, unde austeritatea discursului de tip conceptual încearcă să cenzureze însăși esența fenomenului artistic: imaginația.

Ca la fiecare întâlnire cu lucrările artistei, am resimțim același flux uriaș de trăiri tulburătoare, generat de un ego surprinzător de puternic, care și-a centrat existența într-un spațiu și timp personal, pe care ni-l impune sub chipul unei aparente fragilități. În pofida sentimentului de vulnerabilitate pe care omul și opera sa o manifestă, Suzana Fântânariu este un creator energic, care seduce și anihilează opțiunea privitorului, impunându-i propriile viziuni. Nu este ușor de parcurs un asemenea drum în solitudine, însă este și mai greu să găsești forța de a-l seduce nu doar pe celălalt, ci în primul rând pe tine. Este o încleștare asumată, dar nu asta face orice artist cu adevărat important și conștient de propria sa valoare? Și atunci, poate ar trebui să îi citim sintagma aleasă drept titlul manifestării sale precedente, de la Muzeul Național al Literaturii Române din București (2023) Sic tranzit… și într-o cheie interogativă, în sensul că, deși abordează tema efemerității, ea reușește să își urmeze cu îndârjire munca de creație printr-o perpetuă stare de purificare (catharsis) prin artă.