Stéphane Courtois și Thierry Wolton la Sighet

Pentru cercetătorii comunismului românesc și nu doar pentru ei, geneza și activitatea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței reprezintă un mijloc de reconstituire și restituire, de restabilire a memoriei colective, un apel la umanitate și la ne-uitare. Această entitate a memoriei colective privind victimele regimului comunist include atât Muzeul de la Sighet, cât și Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (de la București), organizând totodată și prestigioasa deja Școală de Vară de la Sighet, inițiată în anul 1998. De-a lungul anilor, numeroși conferențiari români și străini au susținut prelegeri și au generat dezbateri în timpul edițiilor succesive ale Școlii de Vară de la Sighet, iar între aceștia, doi au participat în mai multe rânduri la Școala de Vară. Ne referim așadar la Thierry Wolton și la Stéphane Courtois, ambii istorici cu contribuții solide în domeniul istoriei comunismului. Din inițiativa Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, au fost reunite și publicate (la Editura Fundației Academia Civică), în două volume, contribuțiile lui Thierry Wolton, respectiv Stéphane Courtois (prelegeri, interviuri), la edițiile Școlii de Vară de la Sighet.

 Thierry Wolton la Sighet

Volumul care reunește contribuțiile istoricului și publicistului Thierry Wolton la Sighet are meritul de a include substanțiale considerații cu privire la rădăcinile comunismului, filiația ideologică între Revoluția Franceză și Revoluția bolșevică, dar mai ales referiri legate de fascinația politică exercitată de comunism în cercurile intelectuale franceze și complicitatea Franței – sau a elitelor sale politice dar și intelectuale, cu regimurile comuniste. Unele din argumentele lui Wolton nu sunt neapărat noi, dar sunt la fel de actuale, inclusiv cele referitoare la percepția populației franceze cu privire la rolul Armatei Roșii în obținerea victoriei la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale. Wolton evocă astfel o poziționare care denotă mai degrabă obstinația unei bune părți a societății franceze din perioada postbelică – 68 % din populația Franței, în primii ani postbelici (diminuată timid și cu lentoare, pe măsura scurgerii deceniilor, aș spune), în a considera că rolul fundamental și covârșitor în înfrângerea Germaniei, în cea de-a doua conflagrație mondială, i-a revenit URSS, minimalizând susținerea colosală, în material de război și provizii, a Kremlinului de către aliații occidentali (sau mai apoi, deschiderea unui al doilea front în Europa, prin debarcarea din Normandia) fără de care rezistența Armatei Roșii în fața înaintării trupelor germane și mai ales ofensiva sovieticilor până la Berlin ar fi fost puse sub semnul întrebării. Wolton identifică semnele aderării la totalitarismul de tip bolșevic în rândul intelectualilor francezi încă din perioada interbelică, deși migrația spre Occident, inclusiv spre Franța, a disidenților bolșevismului începuse deja, un exemplu în acest sens fiind cel al lui Suvarin (Boris Souvarine, 1895-1984), fost activist comunist de frunte, care fugise de la Moscova, pentru a se refugia în Franța, unde avea să elaboreze prima biografie documentată a lui Stalin, ce evidenția profilul dictatorial al acestuia (Staline, Aperçu historique du Bolchévisme). Cu alte cuvinte, nici măcar atunci când unele lucruri au fost dezvăluite direct de către foști insideri ai regimului, drama comunistă nu a fost conștientizată sau a fost minimalizată.

Cititorii vor întâlni inclusiv referiri la politica externă a lui Charles de Gaulle și contactele cu România lui Nicolae Ceaușescu (de altfel, una din lucrările cele mai cunoscute aparținându-i lui Wolton este cea intitulată La France sous influence: Paris – Moscou, 30 ans de relations secretès, în care este detaliată politica gaullistă față de Moscova). Ceea ce se desprinde din argumentația lui Wolton este însă teza potrivit căreia întârzierea elitelor franceze (politice și intelectuale) de a conștientiza nocivitatea comunismului, își are sorgintea într-un soi de orbire ideologică; cu alte cuvinte, stânga democratică franceză a rămas prizonieră a culturii marxiste, începând de la felul său de a percepe lucrurile, până la vocabularul ei (luptă de clasă, proletariat). Wolton subliniază dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea, liderilor socialiști francezi din ultimele decenii de a percepe nocivitatea regimurilor comuniste, fiind evocat în acest sens exemplul fostului premier francez Lionel Jospin, care aducea un omagiu Partidului Comu ­nist Francez în Adunarea Națională, în noiembrie 1997, atunci când, interpelat fiind cu privire la responsabilitățile celor care susținuseră nele ­giuirile comuniste săvârșite în lume, a replicat sec, prin a susține că Partidul Comunist Francez nu încălcase niciodată libertatea în Franța, a condam ­nat stalinismul și, mai ales, „a învățat din istorie“.

În altă secțiune, referindu-se la ceea ce el numește autismul intelectual francez, Wolton evocă mai întâi originea urii împotriva liberalismului, arătând că spiritul republican, de la care se revendică majoritatea elitei republicane, fusese și continua să reprezinte un dușman înverșunat al liberalismului, pentru ca mai apoi să insiste asupra rădăcinilor anti-americanismului, perceput și el, la rândul său, tot ca o fațetă a autismului intelectual (vezi considerațiile lui Sartre – „un anticomunist este un câine, nu-mi schimb părerea asta și n-o voi schimba niciodată“ sau, coborând în secolul al XIX-lea, pe cele ale lui Ernest Renan și Stendhal, care, referindu-se la americani, îi gratulau cu termeni vădit peiorativi).

În rândul textelor din volum se numără și o selecție de dialoguri ale lui Wolton cu Cristian Pătrășconiu și Tudorel Urian.

 Courtois la Sighet

Cunoscut în istoriografia mondială drept un istoric prolific în sfera lucrărilor dedicate istoriei comunismului (volumul al cărui co-autor este Courtois – Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune rămâne unul de referință în istoriografie) și a regimurilor totalitare, cu opera publicată în numeroase limbi, inclusiv în limba română, Stéphane Courtois și-a întemeiat prelegerile susținute la Școala de Vară de la Sighet, reunite în volumul la care facem referire, tocmai pe îndelunga sa expertiză în domeniu, insistând asupra rolului lui Lenin în geneza totalitarismului și a regimurilor totalitare, precum și asupra nașterii și evoluției regimurilor totalitare în Europa, de-a lungul primelor decenii ale secolului trecut, cu accent asupra elementelor și trăsăturilor fundamentale ale regimurilor totalitare. Una din contribuțiile cele mai captivante, transcrisă în volum, este prelegerea susținută în timpul Școlii de Vară de la Sighet din anul 2010, intitulată sugestiv De ce s-a prăbușit comunismul sovietic în 1991, care se constituie într-o analiză comprimată, dar cuprinzătoare și echilibrată, menită a ajunge cu ușurință la publicul tânăr, a resorturilor interne ale prăbușirii comunismului sovietic în anul 1991.

Nu mai puțin important, mai ales în contextul actual, al agresiunii ruse asupra Ucrainei, este interviul acordat de S. Courtois lui Cristian Pătrășconiu, în timpul Școlii de Vară de la Sighet din 2018, așezat sub un titlu incitant: Pentru a-și atinge scopurile, Putin face uz din plin de vechile metode ale propagandei sovietice. De-a lungul său, Courtois evidențiază preluarea și adaptarea la prezent (fake news, război hibrid), de către Putin, a metodelor propagandei sovietice de odinioară, pe deplin familiare acestuia, dat fiind trecutul său de ofițer KGB. Cititorul identifică teme recurente ale propagandei sovietice și mai apoi ruse, care se întind, de altfel, până în prezent; între acestea, teza omniprezentă a Rusiei mereu inocentă și defensivă, aflată în fața unui „Occident rău“, care o „provoacă mereu și în fața căruia ea nu face decât să se apere“. Cei care au urmărit retorica Kremlinului în ultimii doi ani (sau chiar mai mult), de la începerea agresiunii ruse împotriva Ucrainei, au putut constata diseminarea constantă, de către vectorii de propagandă ai Kremlinului, a acestei teze. Occidentul a fost și continuă să fie blamat pentru intențiile sale agresive, care ar fi provocat și justificat, implicit, reacția Moscovei, eterna iubitoare de pace. Câtă dreptate avea Courtois, în 2018, atunci când sublinia, pesimist fiind în legătură cu viitorul: „Ai Rusia cu Putin la conducere, foarte agresiv, un fel de lider pe viață… Lumea este acum mult mai complicată.“ Cei încă sceptici s-au convins de adevărul spuselor lui Courtois în dimineața zilei de 24 februarie 2022.

Ca și în cazul volumului dedicat contribuțiilor științifice ale lui Thierry Wolton de la Sighet, volumul de față include, la sfârșitul fiecărei prelegeri transcrise, și secțiunea aferentă dedicată întrebărilor și răspunsurilor, adică a dezbaterilor generate de tema prelegerii.

Ambele volume au meritul că reunesc prelegerile unor istorici consacrați ai comunismului – care au înțeles rolul și semnificația Memorialului Sighet, așezându-le la îndemâna publicului cititor.