Le aveam pe toate în casă. D-asta nu ieșeam niciodată pe afară. Intram rar până și în cealaltă încăpere a ei.Îmi ajungea odaia în care mă născusem. M-am și rătăcit prin ea de câteva ori.Prima oară, în ziua când am mers la școală.M-a dus mama de mână până la capătul patului.
Eram doar noi doi pe drum. Pe urmă a mai venit cineva.
Era ploaia.
Lasă-l că merge cu mine mai departe, am auzit-o spunând, și mama m-a lăsat.
La întoarcere, am venit tot cu ea, dar numai până la jumătatea drumului, unde ne-a apucat pe amândoi cheful de joacă, și-n timp ce ne jucam, ploaia m-a întrebat, arătând cu mâna în sus: Știi cum îi spune locului de unde vin eu?
Nu știam, cu toate că-l văzusesem zilnic la noi în casă. Atunci am aflat că i se spunea cer.
Hai să-l vezi mai de-aproape, a mai zis ploaia și-a început să meargă de-a-ndăratelea, adică în sus. M-am pomenit dintr-odată singur. Ploaia se oprise, dar uitase să-mi spună. În clipa aceea, mi-am dat seama ce mare era casa noastră, deși ziceai, când o vedeai de afară, că e cea mai mică din sat, atât de mică încât putea s-o ia până și un copil în brațe. Eu o luasem de câteva ori, cu afara ei cu tot, care se găsea și ea înăuntru, așa cum înăuntrul acesteia, al afarei adică, se găsea câmpul pe care îl ara tata în fiecare toamnă cu plugul. Mă luase și pe mine la arat odată, scăpându-mă din neatenție sub brazdă. A trebuit, ca să mă găsească, să aștepte primăvara, când am răsărit din pământ mai în vârstă cu un an decât în ziua în care mă pierduse.
Uite-l aici printre noi, i-au strigat câteva spice de grâu, speriate că tata n-o să poată da altfel de mine și-n ziua când avea să înceapă secerișul o să mă taie din greșeală cu secera, recunoscându-mă târziu, dar târziu de tot, după sângele de pe mâini.
Ninsoarea era și ea, tot așa, un lucru din casa în care trăiam împreună cu ai mei și ei împreună cu ai lor, iar aceștia împreună cu cei ce le fuseseră părinți. Se întindeau, din odaia mea până în cea de alături, șiruri lungi de părinți și copii. Nu puteam să-i număr pe toți, deoarece număram pe atunci doar până la unu, adică până la mine. Și asta îmi lua destul timp. De aceea și treceam atât de rar pragul dincolo. Și mai era ceva, mă întorceam mereu de acolo cu nasul pe sus, din cauza faptului că părinții și copiii ceilalți mă răsfățau peste măsură. Eram cel mai nou nou-născut dintre toți.
Nașterile se aflau toate dincoace, în camera mea, la un loc cu soba de care îmi lipeam iarna spinarea, ca să mă încălzesc, după ce veneam de la derdeluș. Câteodată mi-o lua înainte ninsoarea, rezemându-și și ea spinarea de sobă. Dar numai când era foarte frig afară, iar cum afara era unul dintre lucrurile dinăuntru, nu aveam ce face, împărțeam căldura sobei cu zăpada, cu gârla ce îngheța bocnă, vrând parcă să se ia la întrecerea cu fereastra care pățea cam la fel. Într-o dimineață, le-am încurcat, și-n loc să mă dau pe gârlă cu patinele, m-am dat pe geamul înghețat, de la podea spre tavan, până când am simțit că amețesc, dar nu datorită faptului că derdelușul de sub tălpile mele stătea drept în picioare, întocmai cum stăteau oamenii și pomii, ci de la florile de gheață, al căror parfum mi se agăța întruna de picioare!
Dincolo de prag, în afara dinăuntrul odăii alăturate, se găsea lumea cealaltă. Care era mult mai multă decât lumea din odaia cea mai mare a casei, unde mă născusem și trăiam eu. Lumea asta de aici, vie, nu era nici ea puțină. Nu-i dădusem, desi drumurile pe care le făceam erau lungi, niciodată de margini. Nici măcar cu privirea. Știam că una dintre margini era cerul, după care venea alt cer, până la nouă. În acesta din urmă n-aveam, și dacă mi-ar fi stat în putință, de ce să ajung. Auzisem că, odată ajuns acolo, te simți pentru tot restul vieții fericit. Fiind însă atât de departe, de cerul acesta nu puteai să te apropii în timpul vieții nicicum. Așa că la ce îți mai era de folos fericirea dacă ți se terminau zilele înainte de a apuca să te bucuri de ea? Eu aflasem asta încă de mic și umblam după fericire în lumea de jos, de pe pământ. O și găseam uneori, nu cine știe ce, dacă era de mărimea unei furnici, dar mie mi se părea destulă, dădeam și altora din ea. De asta ne arde nouă acum, zicea tata, care nu prea știe despre ce era vorba, fugi cu fericirea ta de aici, se punea el bombănind. Vai de sufletul tău dacă începi să te înveți cu ea!
Cum să fac o prostie atât de mare?! N-o făcuse niciodată nimeni dintre ai mei.
Eu îmi doream doar nițică fericire, și numai uneori, nu mereu, iar asta nu era în niciun caz o prostie. Tata n-avea decât să rămână cu ideile lui! Mama, care se bucura în secret de orice mică bucurie a mea, avea și ea ideile ei. Una dintre ele era ca o bucată din pâinea pe care o scotea din cuptor să le-o trimită celor din odaia învecinată. Le-o ducea chiar dumneaei de cele mai multe ori. Și toți cei de acolo se săturau din bucata aia de pâine. Se săturau până și păsările cerului, atunci când mama le trimitea morților pâinea prin ele.
Doar cerul de unde venea ploaia avea păsări, celelalte, nu. Primăvara, se întâmpla să văd cum viscolește cu păsări. Viscolul cu berze îmi plăcea cel mai mult.
Să știi, îmi zisese bunica mai demult, un astfel de viscol te-a adus pe tine pe lume. Am tot încercat să-mi aduc aminte când, dar mi-a fost cu neputință. Mi-am amintit parcă un pic, atunci când m-a luat ploaia cu ea să-mi arate cerul. Pământul mi l-am arătat singur, privind pe furiș în oglindă. Apoi mi l-a arătat tata, lundu-mă cu el la muncile câmpului.
Oare ce fel de pâine ieșea din mine dacă rămâneam ascuns în lanul acela de grâu până la sfârșit?
Cred că una la fel de roșie ca soarele când răsare dimineața pe cer. Poate aș fi putut ca, în unele dimineți, să răsar eu în locul lui. Pe cerul mic al casei noastre cu două lumi. Dar numai pentru lumea din odaia în care îmi duc viața aș fi răsărit. Pentru lumea cealaltă, din odaia de la drum, nu aș fi avut de ce. La morți se face ziuă altfel decât în lumea celor vii. Iese zi de zi din pământ un soare pe care îl văd numai ei. Razele lui negre, mai precis. D-asta și este în camera de alături întuneric mereu.
Școala la care învăț e lipită de peretele ce desparte cele două încăperi. Doar ce treci pragul și dai de poarta cimitirului.
Doamne, ce noroc pe noi! Nu pleci niciodată de acasă. Le ai pe toate înăuntru. Atunci când îți vine vremea să schimbi lumea, nu faci altceva decât să treci dintr-o cameră în alta. Să te muți în odaia de la drum. De la ultimul drum, mai exact. Nu e tocmai ușor să dai cu ochii de morminte. Sunt în spatele lăzii în care își ține mama hainele de sus. Nu pot să pricep de ce nu li se zice de jos, pentru că ea vrea să fie îmbrăcată în ele când or s-o coboare în groapă.
Toate sunt mici, mititele, ca de jucărie, în această odaie a casei noastre. Într-o dimineață de vară, când ai mei se îndepărtaseră destul de mult de patul în care dorm, neavând cum să mă vadă, am luat vreo două morminte de dincolo și m-am jucat, la umbra dudului din mijlocul camerei mele, cu ele. Dacă ați ști ce mult le-a plăcut! Și nu pentru că eram rudă bună cu ele, ci din cauza faptului că ne-am jucat de-a învierea. Le-am dus, când s-a apropiat seara, înapoi, rugându-le să nu mă spună tatei, fiului lor, cum ar veni. Cum nu m-au spus, am promis c-o să le mai iau și altădată. Cică bătrânii dau în mintea copiilor! Morții sunt, dacă nu știați încă, și mai și! S-ar juca toată ziua, numai să aibă cu cine. Bunicii dinspre tata mă aveau pe mine, doar că eu mai aveam și altceva de făcut. Să caut, așa cum spuneam, câte o bucurie mică pentru mama, să învăț bine la școală, iar în vacanțe să aflu, străbătând drumuri tot mai lungi, până unde se întinde lumea din odaia cea mare a casei noastre. Unde se desparte afara de înăuntru, deoarece nu exista niciun prag între ele. Poate în dreptul mesei la care ne așezam seara să mâncăm. Poate în spatele sobei de care se rezema ninsoarea când ne întoarceam împreună de la derdeluș. Poate în apropierea candelei ce ardea desupra ușii de la intrare. Poate sus în pod, unde venea Dumnezeu să doarmă, învelindu-se cu cerul pe care-l găsea acolo, mereu spălat cu săpun de casă de mama, ca să miroasă lumina lunii și a stelelor frumos. Cred că și lumina pe care o vedeau numai ochii morților o spăla mama, fiindcă mirosea și ea grozav.
Și mai erau și alte treburi pe care le aveam de făcut. Ca, de exemplu, să mă joc și cu unii dintre colegii de clasă. Mă strigau să ies afară, iar eu le răspundeam că la noi afara e înăuntru, chemându-i să intre ca să vadă asta cu ochii lor.
Ziceau că nu există în tot satul o casă atât de măruntă ca a noastră și că abia încăpem noi în ea, unde să mai intre și ei?
A fost de ajuns să treacă unul dincoace de prag și să povestească după aia ce-a văzut. Au dat și ceilalți buzna înăuntru.
Ca să-i pot mulțumi pe toți, erau zile în care puneam casa în ghiozdan și-o luam cu mine la școală. Cu toată clasa noastră înăuntru, alergând pe câmpurile verzi dintre scaune sau bătându-ne cu zăpada ce venea sub formă de viscol în locul berzelor. Doar că primăverii îi spuneam iarnă atunci. Rar de tot îi duceam pe colegii de clasă și în odaia cealaltă, arătându-le mormintele mici din spatele cufărului în care se găseau hainele de moarte ale mamei. Nu-i lăsam să se joace cu ele. Mă jucam numai eu, când rămâneam singur. Și rămâneam singur de fiecare dată când voiam să-i dau tatei nițel din mica mea fericire, dar cum el mă refuza mereu, treceam iute în odaia alăturată și-o presăram toată pe mormintele bunicilor. Nu știa niciunul dintre ei ce este. N-o văzuseră niciodată. O vedeau acum pentru prima oară, asemuind-o cu iarba. Căci imediat ce se întețea frigul de la lumina neagră a soarelui, ea se punea pe crescut, dar de sus în jos, ca niște cornițe moi de miel de care oasele lor dornice de mângâiere se lăsau cu mare voioșie împunse.
Fericire mai mare decât să-i văd fericiți pe ei nici că exista pe lume. Mi-era și teamă că n-o să poată încăpea toată într-o casă atât de mică. Și c-o să se reverse afară, ajungând în curtea școlii, și doamna învățătoare o s-o vadă, și, văzând-o, o să-mi scadă nota la purtare, fiindcă îmi împart fericirea cu morții, când sunt atât de mulți oameni vii nefericiți pe lume.
De fiecare dată îi auzeam, în timp ce treceam pragul dintre lumi, pe toții nefericiții aceștia râzând în hohote de mine!