Cartea jurnalistului de război american Scott Anderson (în România acesta este cunoscut mai ales grație lucrării sale dedicate lui Thomas Edward Lawrence, publicată în versiune românească sub titlul Lawrence în Arabia. Război, mistificare, nesăbuință imperială și crearea Orientului Mijlociu modern) urmărește acțiunile a patru ofițeri de informații occidentali, fiecare din ei cu un trecut tumultuos: Edmund Michael Burke (1916-1987), ofițer al marinei SUA, mai apoi agent în cadrul OSS (Office of Strategic Services) și al CIA; Frank Wisner (1909-1965), ofițer cu misiuni secrete în cadrul OSS, de-a lungul celei de-a doua conflagrații, iar mai apoi în entitatea succesoare OFC (Office of Policy Coordination), a cărui carieră a culminat cu directoratul OFC; Peter M. Sichel (născut în 1922), agent american de origine germană, care a fost angrenat în operațiuni ale CIA în Berlin și nu numai, de-a lungul primei decade a Războiului Rece; Edward Lansdale (1908-1987), ofițer al forțelor aeriene americane, apoi agent secret cu numeroase misiuni în cadrul CIA, de-a lungul primei perioade a Războiului Rece.
După cum sugerează și titlul, volumul abordează prima perioadă a Războiului Rece (deși include referiri con sistente privind ultima fază a celui de-Al Doilea ăzboi Mondial), mai concret operațiunile desfășurate de agenți americani, unii foști ofițeri ai vechiului OSS, în cadrul succesoarei acestuia, Central Intelligence Agency, într-un context internațional extrem de volatil, în care alianța dintre occidentali și URSS, din timpul conflagrației, făcuse loc suspiciunii și neîncrederii, pe fondul acțiunilor Kremlinului.
La debutul celei de-a doua conflagrații, toți ce patru eroi ai cărții lui Anderson erau angrenați în activități care nu numai că nu aveau vreo legătură cu activitatea serviciilor de informații, dar nici măcar nu se apro piau de sfera militară. Bunăoară, Frank Wisner, provenind dintr-o familie înstărită din sudul Statelor Unite, lucra ca avocat la o firmă de anvergură din New York; Michael Burke era un fost jucător de fotbal, care activase mai apoi ca investi gator în cadrul unei companii de asigurări maritime; Peter Sichel fusese un simplu magazioner la o firmă en-gros de încălțăminte, în vreme ce ultimul din cei patru, anume Edward Landsdale, activase într-o agenție de publicitate. Declanșarea războiului, dar și o sumă de factori și circumstanțe care țineau inclusiv de hazard făceau ca toți cei patru să fie recrutați și să activeze ca ofițeri de informații, desfășurând diferite misiuni pentru forțele aliate. Ulterior, odată cu încheierea războiului mondial, expertiza acestora a devenit cu atât mai valoroasă pentru SUA, în contextul Războiului Rece.
Dintre cei patru, Frank Wisner a fost implicat, în timpul conflagrației, în acțiuni de spionaj în regiunea Europei de Sud-Est, cu misiuni desfășurate inclusiv în spațiul românesc; de altfel, referirile la diferite momente istorice-cheie din România și interferențele cu oficiali și personaje ale vieții politice românești, mai ales privind ultima perioadă a războiului, sunt numeroase, în cazul lui Wisner. Cititorii români vor întâlni referiri ample și deopotrivă interesante legate de contextul desprinderii României de alianța cu Germania nazistă și implicarea serviciilor occidentale în misiuni precum organizarea repatrierii piloților aliați doborâți în timpul raidurilor aeriene ce țintiseră câmpurile petrolifere române din preajma Ploieștiului. Așadar, una din primele misiuni aliate de după momentul 23 august 1944, derulate de echipa OSS în România a fost tocmai aceea de identificare, eliberare și repatriere a celor 1 400 de aviatori aliați aflați pe teritoriul României. Însă o misiune și mai importantă a fost aceea încredințată lui Wisner, la sfârșitul aceluiași august 1944: operațiunea de identificare și evaluare a intențiilor Uniunii Sovietice în privința României.
Scott Anderson subliniază că tocmai profilul, energia și inteligența lui Wisner, coroborate cu abilitățile agenților săi, au făcut ca succesele echipei să fie palpabile. Între acestea, sunt de menționat măcar capturarea dosarelor companiei care se ocupa cu coordonarea exporturilor de petrol ale României către Germania (cu statisticile privind livrările lunare de petrol românesc către Germania), arhivele cu date referitoare la membrii Partidului Nazist, dosarele ce conțineau jurnalele de bord ale avioanelor de război germane care avuseseră baza în România (care dezvăluiau, practic, aliaților, denumirile și amplasamentele fabricilor unde fueseră produse avioanele, dar și hangarele unde erau trimise la reparații, informații extrem de utile pentru planificatorii bombardamentelor forțelor aeriene americane ce ținteau teritoriul Reichului). Rapoartele lui Wisner evidențiază totodată sprijinul considerabil venit din partea autorităților române, inclusiv din partea cercurilor regale – atitudinea prietenoasă a acestora generată atât din rațiuni de ordin politic, cât și din convingerea că doar SUA puteau salva România de pericolul dominației sovietice, în contextul în care deja trupele Armatei Roșii, în înaintarea lor prin țară, săvârșeau tâlhării, furturi și jafuri, oripilând populația. De altfel, probabil că tocmai temerile legate de tipul abominabil de comportament al trupelor sovietice și al comandanților lor făcuseră ca elitele bucureștene să încerce să își pună la adăpost bunurile de preț, încercând să le predea americanilor spre păstrare, fie că era vorba de automobile, aur, bijuterii, ceasuri sau chiar simple aparate de radio. Tot rațiuni de punere la adăpost, sub protecția americanilor, se aflau, cel mai probabil, și la originea invitației de găzduire, adresată de magnatul din epocă Dumitru Bragadiru lui Frank Wisner și echipei sale din cadrul OSS, invitație acceptată de acesta din urmă, așa încât, o întreagă aripă a palatului Bragadiru din Calea Rahovei devenea sediu local al OSS. Integrarea dezinvoltă a lui Wisner și a agenților săi în cercurile mondene ale capitalei României și participarea acestora la petrecerile organizate de protipendadă au facilitat, pe de o parte, obținerea de informații, dar și apariția unor zvonuri, mai mult sau mai puțin întemeiate, inclusiv legate de o pretinsă legătura amoroasă a lui Wisner cu prințesa Tanda Caragea (Alexandra Caragea, 1920-1997, soția lui Dumitru Bragadiru); după război, prințesa a admis, într-un interviu, că nu fusese decât o amfitrioană a lui Wisner, în condițiile în care acesta din urmă își dorea să cunoască îndeaproape lumea bună din București.
Același Wisner sur prindea aparenta prosperi tate, mai ales în rândul elitelor Bucureștilor, de la sfârșitul războiului, una din capitalele europene care nu suferiseră mari distrugeri și în care elitele petreceau aproape seară de seară, în vilele de pe bulevardul Kiseleff. Descrierile sunt cât se poate de sugestive, cu referiri la pivnițele înzestrate cu vinuri de soi și coniac fin, sau la mesele îmbelșugate, pline de „platouri cu caviar proaspăt din Delta Dunării, sturion afumat, chifteluțe cu carne și păhărele cu țuică“, toate servite doar ca parte a unui bufet rece, întrucât abia după aceea „românii se așezau la masă și începeau cu adevărat să mânânce“.
Dincolo de petrecerile mondene bucureștene, Wisner și grupul lui de agenți erau conștienți că România se afla, după semnarea armistițiului, sub un regim de ocupație, doar oficial sub supravegherea Comisiei Aliate de Control, și de facto exclusiv sub autoritatea sovieticilor, manifestată discreționar. De altfel, percepția lui Wisner, decelată și din informațiile obținute din societatea bucureșteană, era aceea că România fusese abandonată de SUA și Marea Britanie; tocmai această percepție făcuse ca șeful OSS de la București să trimită numeroase rapoarte către sediul OSS din Washington, în care, pe de o parte, denunța comportamentul sovieticilor din România, iar pe de altă parte își manifesta indignarea față de lipsa de reacție a SUA într-atât de virulent, încât și-a atras admonestarea superiorilor săi și a oficialilor de la Washington, care îi transmiteau să se abțină de la orice „discurs sau acțiuni care ar putea evidenția antagonismul față de Rusia“. Dincolo de analizele și rapoartele lui Wisner, care surprind, pas cu pas, alunecarea treptată, dar completă a României sub controlul sovietic, prin anihilarea opoziției politice, represiune și impunerea modelului sovietic în România postbelică, reacțiile de la Washington nu au fost cele scontate, dintr-un număr de motive. Pentru o vreme, păstrarea alianței din război cu URSS rămânea o constantă a administrației Roosevelt, a occidentalilor în general, chiar dacă acest lucru necesita „contorsiuni morale și politice“. Zorii politicii de containment erau încă departe, fiind abia prefigurați de George F. Kennan, în a sa Long Telegram.
O lucrare de anvergură, utilă deopotrivă publicului larg și pasionaților de istorie.