Puțini sunt cei care știu că, pe lângă remarcabilele sale eseuri, piese de teatru și jurnale intime, Eugen Ionescu este și autorul mai multor narațiuni incitante. Mă gândesc la povestirile reunite în volumul La Photo du Colonel (1962) și mai ales la singurul roman publicat de celebrul dramaturg, Le Solitaire (1973). Redactate în limba lui Balzac, aceste creații au fost elaborate în perioada în care, stabilindu-se în Franța, Eugen Ionescu a devenit Eugène Ionesco. Purtând titlul Însinguratul, o primă versiune românească a romanului a apărut în 1990, la Editura Albatros din București, în traducerea Rodicăi Chiriacescu. În 2023, în tălmăcirea lui Doru Mareș, la Editura Nemira, a văzut lumina tiparului o nouă ediție a cărții, intitulată Singuraticul.
Putem recunoaște în acest scurt roman existențialist mai multe dintre ideile dramaturgului și ale eseistului Eugène Ionesco. Este vorba despre o narațiune în care surprinde absența epicului, acesta fiind substituit cu introspecția și cu meditațiile asupra sensurilor grave ale existenței. Și pentru că în centrul relatării se găsește un însingurat, locul dialogului este preluat de monologul interior. Cartea impune un personaj insolit, împrumu tat parcă din scrierile lui Sartre și ale lui Camus. Acesta nu are o identitate precisă, numele său nefiind dezvăluit pe parcursul relatărilor. Asemenea lui Meursault, celebrul străin al lui Camus, el duce o existență redusă la automatismele zilnice. De aici posi bi lele trimiteri la mitul lui Sisif. Prin gestul repetat la infinit la care este condamnat, personajul mitologic reprezintă o întruchipare a existenței tragice a omului.
Singuraticul lui Ionesco resimte din plin senzația de greață care îl invadează. El este cel care povestește la persoana întâi singular o serie de evenimente aparent lipsite de semnificație, dar care i-au marcat existența. La numai treizeci și cinci de ani, personajul este de părere că a sosit vremea să își schimbe stilul de viață, deoarece s-a săturat până peste cap de serviciul său monoton. În plus, începe să resimtă tot mai puternic trecerea amenințătoare a timpului. Salvarea de plictiseală și de „ocna cotidiană“ a biroului vine de la o moștenire neașteptată, datorată decesului unui unchi din America. Bucuros de vesela schimbare intervenită în biografia sa mediocră (nu mai trebuie să muncească!), personajul își dă demisia de la firma la care a lucrat timp de cincisprezece ani și, devenit bogat, se gândește să se mute din cartier, stârnind invidia foștilor săi colegi de serviciu.
Există două momente distincte în destinul Singuraticului lui Ionesco: cel de dinainte și cel de după moștenire. Drept consecință, și romanul este alcătuit din două secțiuni simetrice. Debutul narațiunii rememorează existența monotonă a măruntului funcționar până în momentul în care acesta intră în posesia succesiunii. Prezentându-se „ca toată lumea din epoca noastră“, el se consideră „sceptic, dezabuzat, obosibil și obosit, trăind fără scop, lucrând cât mai puțin cu putință“. Personajul încearcă să depășească răul existențial de care suferă prin refugiul în alcool și prin frecventarea asiduă a cinematografelor. El se definește drept o insectă nefericită „printre alte trei miliarde din aceeași specie“. Întregul roman nu reprezintă altceva decât o radiografie a nefericirii și a plictisului cotidian.
Dacă debutul relatării insistă pe descrierea automatismelor zilnice, în partea a doua se declanșează meditațiile teribile pe tema morții. Personajul neurastenic începe să fie cuprins de o profundă suferință metafizică. Chiar dacă moștenirea îl salvează de cenușiul cotidian și îi conferă un nou statut social, el începe să fie copleșit de o stare de spirit mult mai gravă. Din confesiunile Singuraticului aflăm că a fost torturat de angoase încă din copilărie. În mod paradoxal, faptul că și-a schimbat domiciliul și că nu mai este preocupat de problemele de la birou îi amplifică teama. Personajul ajunge la concluzia că omul este condiționat sociologic, biologic, ba chiar și cosmic. Pentru a reda starea sufletească a (anti)eroului său, Ionesco însuși este cel care folosește cuvântul greață, trimițând astfel la Sartre și la filosofia existențialistă.
Totul se transformă în suferință la acest personaj insolit, care este cuprins de un puternic vid existențial și care trăiește între plictiseală și angoasă. O scurtă idilă cu Yvonne, chelnerița de la restaurantul la care lua masa, reușește să îl facă să uite pentru un timp de frământările zilnice. Tăcerile îndelungate o sperie însă pe femeia plină de vitalitate, care îl părăsește.
Cuprins de o panică permanentă, Singuraticul începe să mediteze asupra trecerii, a uitării, a nenorocului și a efemerității condiției umane. Din această perspectivă, trecutul e definit drept „o moarte fără cadavru. A fost odată…“.
Înscriindu-se în tradiția marilor romane existențialiste, Singuraticul lui Ionesco are meritul de a impune un personaj mai puțin întâlnit în literatura română.