Geo Bogza obișnuia să scrie tablete cu vibrații lirice, la aniversarea sau comemorarea unor scriitori. Multe din acestea au căpătat notorietate prin recitarea unor actori celebri. Lui Șincai îi închină o asemenea tabletă, pornind de la interpretarea portretului marelui cărturar și martir, încheind cu convingerea că viața și opera lui, nu vor lăsa indiferente generațiile de urmași:„Nu cred că pe aceste pământuri, în istoria cărora se întâlnesc atâția martiri ai sângelui și atâția ai ideii, să poată apărea vreodată o generație care să ridice din umeri, fără riscul unei grave breșe morale, în fața unei vieți și a unei morți ca cea a lui Gheorghe Șincai.“ Istorici literari au arătat că viața lui Gheorghe Șincai este tot atât de exemplară ca și opera lui. Viața lui a fost comparată cu a lui Eminescu. Ambii au avut o existență chinuită și și-au susținut cu intransigență ideile.
Poeziile închinate lui Șincai au, cele mai multe, un caracter biografic. Cea mai cunoscută este sonetul lui St. O. Iosif, Șincai, care împletește linii de portret („Istoricul semeț și dârz“, cu hărnicia strângătorului de documente („Strângând de-a valma note pentru Hronic“), și în ciuda unei vieți vitrege, plină de privațiuni și umilințe, și-a păstrat curajul și dârzenia („Mișei l-au prigonit, l-au scos din pâne,/ Dar n-au învins curajul lui demonic“). Cele două terține din finalul sonetului cuprind comparația cu Dante. Ca și marele poet florentin, este neînțeles și pribeag prin sate. Iar opera sa este un alt Infern, dar „mai crunt, mai plin de jale,/ Căci toate-n el erau adevărate“. Sonetul lui Șt. O. Iosif fixează câteva coordonate biografice reluate de poeții de mai târziu: imaginea pribeagului hărțuit de puternicii zilei și de o cenzură agresivă („Opus igne, auctor patibulo dignus est“ – Opera este demnă de foc, iar autorul de spânzurătoare), este completată cu un portret metaforic și cu o caracterizare a Cronicii în Balada lui Șincai de Teodor Murășanu: „Vultur al furtunii, îmbătat de zboru-i,/ În urmă-i departe a lăsat pământul./ Cronica: văpaie, din ea să-i cunoaștem/ Visele-ndrăznețe, iar lui nici mormântul!“ De acum, imaginea lui Șincai purtând în desagă celebra sa operă, devine recurentă în evocările poetice: la Basil Gruia, imaginea unor „țărănci bătrâne…“ care poartă pe umeri desagi, cheamă în minte imaginea lui Șincai și a desagii sale: „Parcă povara zorilor poartă pe umeri desaga legendară,/ nu numai prin Hronica dusă-n ea de marele Șincai“; Ioan Alexandru într-o scrisoare Către Eminescu își motivează întârzierea gestului prin deosebirile istorice dintre Moldova cu poeți și voievozi și Transilvania cu suferințe și martiri, cu poeți uitați sau cu opere a căror publicare au așteptat-o până la moarte: „De mult am vrut Mihai să-ți scriu“, …Dar mă gândeam că dintr-o altă ceară/ Sunt făurit pe valul transilvan,/ Și altul mi-este fratele de țară/…Moldova este sfântă, îmi spuneam/ Ștefan și Eminescu împreună/ Eu, ardelean cu suferința mea/ Ce poate ea să știe și să spună?/ Iancu și Horia nu au fost poeți/ N-au ridicat nici imn, nici mănăstire,/ Șincai muri cu gândul în desagi/ De Ioan Budai cine mai are știre?“ În aceste poezii, imaginea lui Șincai este un îndemn la identificarea cu destinul țării, la convingerea că opera lui are un caracter profetic, vestind puterea de viață a neamului românesc. Așa este poezia Vis cu Domnul Șincai de Ion Horea: „Să dormi cu dealurile sure/ În suflet ca-ntr-o răstignire,/ Și drumul tău să mai îndure/ Atâta colb și omenire,/ Să nu te temi nici de târziul/ Și nici de vorbele nedrepte,/ Să-i fii lui Domnul Șincai fiul/ ca un portret urcat pe trepte.“ Și la același poet pribegia și desaga, într-un transfer metaforic memorabil, Hronica, devin„Scriptura țării“: „Domnul Șincai pătimirea/ Și-o trecu de nouă sate/ Cu Scriptura țării scrisă în desaga jumătate“. La Ion Brad în Corifeul (Șincai) pe lângă imaginea pribeagului, dezamăgit că nu-și poate tipări opera, mereu respinsă de guvernul transilvan, apare și cealaltă coordonată a activității lui Șincai: întemeietor de școli primare în satele Transilvaniei, al căror director a fost, redactând pentru învățăceii acestora mai multe manuale: „Dau să-l întreb, prin el dezlegate,/ Vorbe descinse din mit,/ Dar Șincai-iluminatul/ E risipit printr-o mie de sate/ Pe abecedarele lui povârnit./ Pentru el, lumina ochilor vii/ Trebuia să nască a doua oară/ Cu litere năvălind în copii /Ca licuricii în noapte când zboară“. Dacă la Geo Bogza uitarea lui Șincai ar însemna pentru urmași „riscul unei grave breșe morale“, la Ion Mărgineanu această uitare a istoriei și a eroilor atrage și posibile valențe punitive prin opera lui Șincai: „Nu pot să mă despart de Iancu/ Parcă e cui bătut în rană,/ M-ar bate Șincai cu desagii/ Și o-ntreagă Romă ardeleană“. Imnul lui Gheorghe Șincai de Ion Alexandru ne reamintește că limba a fost pentru reprezentanții Școlii Ardelene, și mai ales pentru Șincai, un argument puternic pentru afirmarea drepturilor naționale ale românilor din Transilvania: „La Nușfalău și Bologa și Huedin/ Vara cu moții gură de la gură, l-ai auzit în buciume pe Dumnezeu/ că vrea să facă-n staure-o spărtură,/ Atunci de grai te-ai prins ca de un cal/ Cu mâinile-amândouă te-ai încleștat în Coamă și te-ai pierdut în munte prin păduri/ Lăsând în urmă vamă după vamă.“
Balada lui Radu Gyr, Șincai, sub formă dialogată, poate fi raportată la sonetul lui Șt. O. Iosif: întrebările poetului capătă răspunsuri ale „ostenitului drumeț“ ce conferă operei șincaiene aura unei lucrări a cărei importanță vine din strălucirea ce o dă identității noastre naționale: –„Și-n traista asta veche, ce duci oare?/ – Duc rumeguș de os de împărați/Și pajuri mari și zimbri ferecați/ Duc Țara ca pe-un bulgăre de soare“, iar la vederea impunătorului manuscris din desagă, poetul parcă aude cuvântul de peste veac al lui Șincai, a cărui trudă impune o cucernică recunoștință: „Și-n șopru, la opaiț, umbra scoate/ un maldăr de foi galbene din sac./ – Îngenunchează, frate… Vin din veac/Și neamul nostru l-am adus în spate!“
O surpriză a fost să descopăr într-un „canapei“ vechi al familiei mele o scriere despre Șincai pe care nu ezit s-o consider cvasi-inedită: Gheorghe Șincai, marele istoric românesc în ora morții sale. Scriere pentru sătenii români. Autorul este un versificator al cărui nume nu l-am mai găsit decât pe această broșură – Aron Boca Velchereanu. Descoperirea m-a bucurat atât de mult, încât în anul II de filologie clujeană, era prin 1961/1962, când studiam Școala Ardeleană cu Iosif Pervain, un profesor erudit și exigent, m-am înscris cu o lucrare de seminar pe această temă. Este un fel de bocet popular, autorul – bănuiesc că a fost preot de țară – alternând stihurile jalnice cu vorbele profetice preluate din Cronica lui Șincai și cu momente din viața istoricului, îmbinând adevărul cu legenda.
Tot o carte uitată este monografia Gheorghe Șincai a profesorului blăjean Dionisie Popa, a cărui încheiere, ca într-un poem în proză, fixează principalele linii de portret așa cum ni le-au transmis odele închinate lui Șincai:
„Viața lui s-a confundat cu viața neamului atât printr-un naționalism viu și dezinteresat, cât și prin existența lui de suflet zbuciumat și hărțuit de împrejurări vrăjmașe. A avut o minte ageră. Aceasta l-a împins pe drumuri de glorie. Dar i-a fost mintea sa iscoditoare, iar simțirea-i aprinsă și viața nestăvilită. Acestea au făcut să-i sângereze tălpile.“