Scene de viață

Adevărul despre vacanțe este primul volum de povestiri al unui scriitor, arheolog de profesie, Cătălin Pavel, care a debutat ca romancier – Aproape a șaptea parte din lume (2010), Nicio clipă Portasar (2015), Trecerea (2016), Chihlimbar (2017), Toate greșelile care se pot face (2022) – prin urmare, inversând schema clasică a devenirii unui prozator de la povestire la roman. Povestirile lui Cătălin Pavel sunt chiar short story-uri, tăiate în formatul momentelor caragialiene, de aici decurge și un specific al artei sale de povestitor, o poietică a brevității dublată de una subtilă a fragmentului. Pentru un povestitor contează foarte mult cum închide povestirea care nu trăiește din acumularea specifică de evenimente, emoții, reflecții, personaje prezente în contexte diferite. În aceste mici decupaje existențiale, Cătălin Pavel apelează uneori la „poanta“ de final, un punct de fugă, menit să redimensioneze întregul, alteori, cum face Cristian Mungiu în filmele sale, realizează o tăietură aleatorie, lăsând textul suspendat, purtat peste marginea lui de forța inerției pe care nu o diminuează niciun „va urma“. Prozatorul împachetează adeseori un moment kairotic, un moment de satori în povestirea sa, alteori ea are o liniaritate înșelătoare, tensională bazată pe acumularea unei stări. Privitor la această strategie a fragmentului relevant, nu am un exemplu mai bun decât minunata povestire a lui Hemingway, Munți ca elefanți albi, sub forma unui dialog dintre un bărbat și o fată (girl) fără nicio explicație menită să stabilească referințe biografice și relaționare, un dialog care vibrează de intensitatea trăitului, suspendând o concluzie, o rezolvare.

Marea majoritate a povestirilor lui Cătălin Pavel sunt mici ferestre către existențe surprinse în relieful anecdotic al unui singur moment care are ceva din tandrețea abstractă a unei însingurări, din absurdul blând al unei alienări, din tristețea irevocabilă a unui abandon. Într-o povestire cu parfum salingerian, Distanța supra timpul, fostul soț își vizitează fetița de ziua ei, la noua ei familie, răgazul avut la dispoziție fiind de o oră, între două zboruri. Drumul de la aeroport spre casa fostei soții, reflecțiile care preced întâlnirea cu privire la eșecul mariajului, scurtul moment al revederii cu tensiunile lui, reverberații dintr-un trecut necicatrizat, gândurile de după întâlnire sunt tot atâtea paranteze pentru dialogul fragil și afectuos dintre tată și fetița lui, un dialog care se prelungește cu un telefon inopinat care poartă ecoul ingenuu al unei povești și a unei dorințe. Sentimentul este că acest moment spune totul, iar restul, incluzând explicațiile, desfășurătorul unor biografii, o sociologie a cuplurilor în secolul XXI etc. ar fi redundant. Există tematic un fir care leagă o parte din povestirile din acest volum, și alătur celei menționate mai sus alte două, Adevărul despre vacanțe și O călătorie spre centrul Pământului, și anume destrămarea unui cuplu surprinsă prin privirile inocente ale unei fetițe. În O călătorie spre centrul Pământului – titlul jules-vernian decorează o catabază modestă – un cuplu în destrămare aflat în drum spre Sinaia își uită fetița pe peronul Gării de Nord, fiecare soț având bilet într-un alt compartiment și fiind încredințat că ea a urcat cu celălalt părinte. Aventura acestei „fetițe cu chibrituri“ pasată de la unul la altul are ceva sfâșietor, fără ca nimic rău să i se întâmple, inocența ei păstrând conturul idilic al întâmplărilor. O altă serie de povestiri surprind relațiile de familie într-o alienare aproape banalizată, dizolvarea acestui univers primar. Prozatorul trece perspectiva de la bărbat la femeie cu o egală finețe psihologică, concesiv-ironic, cu o inteligență care sesizează bogăția de sugestii a locului comun, flexiunile unei emoții. Prezența sa discretă în text devine ocazional vizibilă în comentariul rafinat-ironic care proiectează reflecția dincolo de tranzitorii stări de fapt, conferind microfilmelor sale sentimentale un fler existențialist: „Într-un fel, era bine așa, lumea aceea care fără îndoială continua să existe, chiar dacă golită de oamenii din ea, rămasă doar un spațiu și atât“.

În ciuda brevității, textele lui Cătălin Pavel sunt dense, atenția acordată detaliului fiind aproape maniacală, fără ca prin aceasta să avem ceva din construcția scenică a prozatorilor de secol XIX, cu impresia de static, de fixare în tabloul de gen. Mai există ceva aparte în proza scurtă a lui Cătălin Pavel, întâlnit într-un alt dozaj și cu o altă intenție în povestirile lui Julio Cortazar, și anume un derapaj subtil, aș zice chiar controlat, al realului, dar nu către fantastic, ci mai degrabă către un absurd camuflat în profan precum în Cum să tai în două, SW, Imediat la primele simptome, derapaj întreținut în parte de absența informației, de difuzul unei comunicări care nu beneficiază de updatările conciliatoare cu cititorul, de testarea unei ipoteze existențiale ridicată la o putere destinală.