Considerat, alături de Haruki Murakami, unul dintre cei mai importanţi scriitori japonezi contemporani, Ryū Murakami s-a născut în 1952 în oraşul Sasebo din prefectura Nagasaki. În timpul liceului, a fost baterist într-o formaţie rock. A urmat cursurile Facultăţii de Artă Musashino. A participat la un concurs literar pentru tinerii scriitori cu romanul Albastru nemărginit, aproape transparent. Publicat în 1976 şi distins cu prestigioasele premii literare japoneze Gunzô şi Akutagawa, acesta a cunoscut un succes imens, fiind vândut în peste un milion de exemplare. Ryû Murakami a publicat peste douăzeci de cărţi, printre care Copii de aruncat (1980), pentru care a primit Premiul Noma, 69 (1987), Topaz (povestiri, 1988), Ecstasy (1993), Cinemateca lui Ryū Murakami (1995), Audiţia (1997), În supa miso (1997, pentru care i s-a decernat Premiul Yomiuri). Este, de asemenea, un apreciat regizor, printre filmele sale numărându-se Albastru nemărginit, aproape transparent şi Tokyo Decadence.
La Editura Polirom au fost traduse Copii de aruncat (2005, 2023), Albastru nemărginit, aproape transparent (2005, 2012), În supa miso (2006, 2022), Ecstasy (2007, 2023), Piercing (2009, 2023), Audiţia (2010, 2021), Hituri celebre din epoca Showa (2012) şi 69 (2022).
Volumul conţine o selecţie din cele mai bune povestiri ale celebrului scriitor japonez. Cele cincisprezece texte au în centru un grup eclectic de locuitori ai Tokyoului din anii ’80, ’90 şi 2000 – prostituate, regizori de film, criminali, bolnavi mintal, şoferi de camion, animatoare, traficanţi de droguri, chelneri, mame singure şi îndrăgostiţi cu inima frântă. Cu toţii prind viaţă în paginile volumului graţie geniului imaginativ al lui Ryū Murakami, pentru a ne împărtăşi portrete ale artistului la tinereţe, poveşti fascinante şi tulburătoare, despre dorinţă şi obsesie, pline de umor, patos, umanitate şi speranţă, pe ritmuri seducătoare de muzică cubaneză. Volumul dezvăluie, în forma lui concentrată, multiple ipostaze ale autorului, care îi pot surprinde şi pe cei mai înfocaţi fani ai săi.
The Last Picture Show
Aveam optsprezece ani. Tocmai venisem la Tokyo dintr-un oraș-port din Kyûshû care avea o bază navală americană și locuiam cu niște prieteni într-un apartament mic și înghesuit dintr-o clădire de lemn din Kichijôji, la nord de parcul Inokashira. Prietenii respectivi formaseră acasă o trupă de blues și acum visau să devină celebri în metropolă. Eu băteam la tobe, dar nu prea-mi ardea să rămîn într-o trupă venită de la mama naibii. Scopul meu principal fusese să scap de părinții mei, care acceptaseră să-mi plătească mutarea la Tokyo și să-mi trimită periodic bani de cheltuială, cu condiția să mă-nscriu la o școală pregătitoare pentru admi terea la universitate. Tipii ceilalți lucrau toți ca picoli sau chelneri în timp ce încercau să-și lanseze cariera de muzicieni profesioniști, însă eu nu munceam nicăieri. La drept vorbind, stăteam cu ei pur și simplu pentru că era mai ușor decît să m-apuc să-mi caut un aparta ment de unul singur. Planul era să lucrăm nopțile, să repetăm în timpul zilei, să mergem la concertele mari ca să cunoaștem pe cine trebuie și să dăm probe pentru case de discuri și agenții de producție. În trenul de noapte care ne-adusese din orașul nostru natal, ne stabiliserăm țelul de-a apărea pe scenă la seria de concerte din parcul Hibiya în mai puțin de șase luni. Cu tot cu mine, eram cinci, fiecare din alt mediu. Nakano, basistul și liderul grupului, avea un tată corporatist recent ieşit la pensie; tatăl chitaristului Yamaguchi avea o mică firmă de import-export, iar mama lui era profesoară de pian; clăparul Shimada era singurul copil al pro – prie tarului unei benzinării; iar Katô, solistul, fusese crescut de o mamă singură. Evident, și posibilitățile noastre financiare variau mult – Nakano și Katô fugiseră practic de-acasă și n-aveau nici măcar o saltea sau un bol de orez, părinții lui Shimada îi trimiteau în fiecare săptămînă un pachet cu mîncare și haine și un plic cu bani, iar Yamaguchi avea o combină stereo cu magnetofon încorporat. Toți patru aveau slujbe ca picoli sau chelneri: Katô și Shimada la niște discoteci din Roppongi, Yamaguchi la un club cu muzică live din Shinjuku, iar Nakano la un cabaret din Ginza. Doar că planul inițial de a munci nopțile și de a repeta ziua s-a dovedit nerealist de la bun început. Localurile unde lucrau erau toate deschise de pe la șase pînă pe la unsprezece seara, numai că picolii și chelnerii trebuiau să vină cu vreo două, trei ore mai devreme și să stea mult după închidere, ca să facă curățenie sau să spele vasele. Nakano pleca din apartament pe la două după-masa și se împleticea înapoi acasă pe la două noaptea, după ce abia prinsese ultimul tren. Erau cabarete și mai aproape – chiar și acolo, în Kichijôji –, dar Nakano era convins că numai în Ginza poţi să-ți faci relații în domeniul muzicii blues. Naiba știe de unde-i venise țăcăneala asta, care acum, privind retrospectiv, pare pur și simplu o glumă proastă. Shimada adusese cu el din Kyûshû un microfon și un amplificator, și toți ceilalți în afară de mine își aduseseră și instrumentele. Tobele ocupă o groază de spațiu, plus că ale mele fuseseră oricum cumpărate la mîna a doua și erau deja în curs de dezintegrare, așa că-mi propusesem să-mi găsesc o slujbă part-time și să-mi cumpăr un set nou cu banii pe care aveam să-i fac așa. Dar nu mă mai trăgea deloc ața la asta. Îmi adusesem bețele și participam și eu la repetiții bătînd în tatami, însă aranjamentul nostru începea să mi se pară tot mai sortit eșecului. Chelnerii și picolii aveau o singură zi liberă o dată la două săptămîni, iar ziua era diferită în funcţie de local. Colegii mei de apartament se tîrau spre casă noaptea tîrziu atît de epuizați de corvezile cu care nu erau obişnuiți, încît după ce mîncau tăiețeii instant pe care-i pregăteam pentru ei, fără să scoată mai mult de două vorbe, se prăbuşeau imediat în așternuturi și adormeau buștean. Singurul moment din zi cînd ne puteam aduna toți să repetăm era intervalul scurt dintre dimineața tîrziu și după-amiaza devreme, și chiar și atunci foarte rar reuşeam să convingem unicul nostru amplificator să accepte simultan și clapele, și chitara, și basul, și vocea. Singura dată cînd am reușit cu adevărat să tragem o cîntare mai în forţă cu „Gimme Some Lovin“ de la Spencer Davis Group, tipul care locuia deasupra s-a năpustit în apartamentul nostru și ne-a tras un perdaf monstru. Era un yakuza tînăr, slab, cu trăsături bizar de ascuțite. Nakano și Shimada fuseseră niște huligani de temut acasă, îi știau pînă și puștii de la alte licee, dar pînă și ei rămăseseră fără replică în fața unui mafiot adevărat de Tokyo care le urla în față. După o lună întreagă în care lucrurile nu avan saseră deloc cu trupa, în apartament începuse să se închege un nor de frustrare neputincioasă și, după o vreme, din el a plouat cu reproşuri fix în capul meu: Yazaki, tu cînd dracu’ ai de gînd să-ți iei o slujbă și să-ți cumperi niște tobe? Le-am răspuns că încă încerc să mă decid dacă să rămîn în trupă sau să dau la facultate. Trupa era motivul pentru care plăteam chiria la comun, așa că știam că dacă ies din trupă trebuie să mă mut. Apar – tamentul ni-l găsise o rudă de-a lui Shimada și nu era deloc ieftin, deși n-avea decît două camere mici, o bucătărie minusculă și o toaletă infectă, fără baie, plus că era la douăzeci de minute de mers pe jos de gara Kichijôji. N-aveam tupeu să-mi tapez iar părinții de bani pentru mutare și, oricum, abia îmi făcusem timid ieşirea în lume după ce stătusem optsprece ani la mama naibii, așa că habar n-aveam cum să-mi găsesc singur o locuinţă. Nu mă înscrisesem la școala pregătitoare și nici nu-mi căutam de lucru. Îmi petreceam zilele cutreierînd anticariatele din Kanda, de unde-mi cumpăram cite-un roman vechi sau vreo antologie de poezie, iar apoi stăteam ore în șir într-o cafenea unde puneau jazz sau rock. După vreo două luni, apele începuseră să se agite serios și, într-o seară, cînd Nakano mi-a zis că-mi găsise o slujbă de chelner și am refuzat să mă duc, aproape că ne-am luat la pumni. A intervenit Yamaguchi: – Nakano are dreptate, Yazaki nu s-a ținut de cuvînt. Dar n-are rost să ne luăm la bătaie, că doar n-am venit la Tokyo să ne ciondănim. Pînă la urmă nu s-a lăsat cu pumni, dar era clar că sînt în plus: lumea îmi arăta de-acum ușa. Era vreo două noaptea. Cafeneaua rock unde mă duceam de obicei era deja închisă și, cum nu-mi veniseră încă banii de acasă, îmi bătea vîntul prin buzunare. Era în iunie, cald și umed, iar peste parcul Inokashira se lăsase un văl de ceață cenușie. Emoțional, eram dărîmat, iar aerul umed și greu mi se lipea de piele ca un tapet. Cum n-aveam unde altundeva să mă duc, am pornit printre copaci, pe o alee pustie, către lac. Pe cite-o bancă izolată ici și colo, sub cite-un copac, erau cupluri care-și făceau de cap, și pe măsură ce înaintam, am început să disting în depărtare fîlfîitul și strigătele păsărilor de apă. Țipetele lor sugrumate și nazale îmi aduceau aminte de bluesurile lui Van Morrison și m-am întrebat ce ne apucase pe noi cinci de ne doream să cîntăm genul ăla de muzică. Pînă atunci cîntaserăm în baruri pline de marinari americani, mulți dintre ei de culoare, într-un oraș-port din partea de vest a insulei Kyûshû, așa că era oarecum firesc să ne închipuim că bluesul e filonul originar al tuturor genurilor muzicale. John Lennon, Mick Jagger și Bob Dylan răsăriseră toți din blues, se cînta blues peste tot în lume, rădăcinile muzicii soul și ale rock-and-rollului erau tot în blues. Asta credeam pe-atunci și mai credeam că o să ne convingem definitiv la Tokyo, doar că de fapt nu auziserăm blues live nici măcar o dată după ce ajunseserăm în metropolă. La cafenelele rock nu puneau blues decît foarte rar, iar pe stradă sau în piațeta din fața gării Shinjuku oamenii nu cîntau decît balade folk exaltate împotriva războiului. Muzica noastră nu se găsea nicăieri în Tokyo. Să ascultăm discuri din colecțiile nemaipomenite ale lui Shimada și Yamaguchi în apartamentul nostru de rahat, cu volumul dat încet, nu mai avea acelaşi farmec ca pe vremea cînd le puneam la maximum în difuzoare, în micul nostru port, cu baza aia americană. Cel puțin aşa simțeam eu și presupun că și ceilalți patru aveau aceeași senzație. La discotecă, la cluburile cu muzică live și la cabarete nu auzeai decît formații
filipineze de coveruri sau grupuri vocale pop sau cîntăreți de enka siropoși. De curînd, Katô sugerase să renunțăm și să ne întoarcem acasă, însă argumentul lui Nakano – că două luni e prea puțin să ne dăm seama cum stăm – avusese cîștig de cauză. Parcă conveniserăm toţi la tacit că ar fi fost de-a dreptul penibil să ne-ntoarcem acasă fără să fi realizat nimic.
Am ajuns la lac și, plimbîndu-mă pe aleea din jurul lui, mi-am zis că de-acum înainte lucrurile vor merge din rău în mai rău. Trebuia fie să mă mut, fie să-mi cumpăr tobe, însă și una, și cealaltă o să coste scump. Tocmai mă hotărîsem să-mi caut o slujbă a doua zi cînd, în conul de lumină al unui bec stradal, l-am zărit pe yakuza din apartamentul de deasupra și ni s-au întîlnit privirile.
Stătea puțin retras, lîngă niște tufe mari și rotunde, iar cînd am încercat să mă strecor pe lîngă el cu capul plecat, mi-a strigat:
– Hei, ia stai puțin.
Purta mănuși de grădinărit, o cămașă neagră, lungă și largă și niște pantaloni fistichii în carouri, gata să-i cadă de pe șoldurile slăbănoage. Pe jos, lîngă el, zăcea un sac de gunoi din plastic albastru, deschis la gură.
– Ia hai încoace un pic.
Am luat-o încet spre el, pregătindu-mă să încasez un pumn, și mi-am zis că, dacă sînt mai mulți, o să ies probabil mai puțin șifonat dacă ripostez.
– Mă recunoști, nu? Stau deasupra, a continuat, iar eu am dat din cap că da. Cum te cheamă?
Părea să aibă spre treizeci de ani. Fața lui transpirată se potrivea de minune cuiva obișnuit să mînuiască șișul: sprîncene subțiri, ochi migdalați, obraji supţi, nas îngust, gură mică. I-am spus cum mă cheamă.
– Aha. Eu sînt Tatsumi. M-ajuți un pic cu asta? Ne-nțelegem noi cumva.
A arătat către tufe. Hortensii.
– Îți dau trei… nu, cinci sute de yeni.
Pentru ce? l-am întrebat și mi-a răspuns că vrea să culeg frunze.
– Alea proaspete sînt cele mai bune, ce culegi pune în sacul ăsta de plastic.
M-am executat. Dar m-am întrebat la ce i-or fi folosind frunzele de hortensie.
– Le usuc și le vînd, mi-a răspuns mîndru. Le usuc, le pisez și le rulez – au miros și gust de marijuana. Știi ce-i aia, nu? Pînă și-un huligan ca tine ar trebui să știe.
Mi s-a părut amuzant că un yakuza adevărat îmi spune mie „huligan“. Încercasem marijuana de cîteva ori acasă, în orăşelul nostru. În barurile în care erau serviți, marinarii americani fumau jointuri de parc-ar fi fost țigări normale, așa că nici nu-mi trecuse prin minte c-ar putea fi ilegale. Nakano și ceilalți se plîngeau tot timpul că nu se găsește iarbă pe nicăieri prin Tokyo. Evident, dacă știai unde să cauți, găseai orice droguri voiai, doar că erau mult mai greu accesibile decît fuseseră acasă.
– Chiar mie mi-a venit ideea. Cel mai mișto e că nici măcar nu e ilegal și nici nu știe nimeni că-s de fapt frunze de hortensie, și chiar dac-ar afla, doar n-o să se ducă la poliție să depună plîngere, nu?
Să culeg frunze de hortensie în parcul Inokashira la miezul nopţii mi se părea cumva un delict mai grav decît să fumez iarbă adevărată în orașul meu natal. Plus că era mult mai greu decît mă așteptasem. Tot ce-aveam de făcut era să aleg frunze noi, proaspete, să le rup și să le pun în sac, dar, tot aplecîndu-mă și răsucindu-mă, au început să mă doară șalele, și cum era o noapte caldă și umedă, ajunsesem deja lac de transpiraţie. Aproape umpluserăm primul sac cînd am auzit cum se apropie o bicicletă. Tatsumi a sărit în spatele tufișului și l-am urmat și eu. Pînă la urmă n-a fost un polițist, ci un puștan care livra lapte și, cînd ne-am întors la muncă, am comentat că oricum nu facem nimic rău. Cu aerul unui om bîntuit de amintiri supărătoare, Tatsumi a ridicat din sprîncenele subțiri și-a mormăit:
– Polițiștii caftesc fără să pună întrebări.
Cînd am terminat de umplut doi saci cu frunze de hortensie, cerul începuse să se lumineze la răsărit. Pe drum înapoi către casă, ne-am povestit viețile. I-am spus că sînt proaspăt venit din Kyûshû, în a doua lună la Tokyo, că eu și prietenii mei încercăm să ne lansăm ca trupă de blues și că mă gîndesc să-mi găsesc o slujbă. Spre uimirea mea, Tatsumi era doar cu trei ani mai mare decît mine. Mi-a povestit că intrase în legătură cu gruparea lui, care-și avea sediul în Shinjuku, încă din gimnaziu, că acum pînă și un yakuza are nevoie de o educație solidă, că trăia cu o animatoare dintr-un bar de noapte, cam de aceeași vîrstă cu mama lui, și că-i spunea Nee-chan, de parcă i-ar fi fost soră mai mare.
– Mă gîndesc că nu prea-ţi vine să te-nființezi la ușă după ce băieţii tăi te-au frecat la ridiche. Nee-chan nu e acasă azi, nu vrei să dormi aici?
Apartamentul lui Tatsumi era identic cu al nostru, doar că cea mai mică dintre camere era ocupată de un pat dublu imens și duhnea a cosmetice și parfum.
Era deja trecut de prînz cînd m-am ridicat de pe salteaua mea întinsă pe jos și-am început să-l ajut să facă jointuri din frunze de hortensie.
Tatsumi nu usca frunzele la soare.
– Ce, crezi că pot să le-nșir pe acoperiș? mi-a spus zîmbind.
Avea un zîmbet bizar, cum nu mai văzusem pînă atunci. Nu era un zîmbet stînjenit sau nefiresc, însă nici malefic. Parcă mușchii lui faciali pur și simplu nu erau obișnuiți cu efortul ăsta și încercau să se prindă ce au de făcut. Prăjea frunzele într-o tigaie, la foc mare.
– Trebuie scoasă toată umezeala din ele, da’ tre’ să ai grijă să nu le arzi. E nevoie de experiență.
Chiar înainte să ia frunzele de pe foc, adăuga două, trei picături de apă de gură Pio.
– Ăsta-i ingredientu’ secret, gustul mentolat numai bun de sărutat, cum zice sloganu’ – îi dă aromă ca la cea mai bună iarbă de import, mi-a spus rîzînd.
Sarcina mea era să pisez frunzele uscate și să rulez cuiele. Tatsumi s-a arătat impresionat.
– Da’ văd că te pricepi la treaba asta.
În seara aia m-am dus cu el în Shinjuku să vindem marfa. A ales o străduţă lăturalnică dintre sala de concerte și parc. Aborda în primul rînd tipi beți. Cei mai mulți îi făceau semn să-i lase în pace, dar la un moment dat un cuplu, cînd l-a văzut apropiindu-se cu cămașa lui prea largă, s-a întors pe loc și-a luat-o la fugă mîncînd pămîntul. Aveam vreo mie de cuie într-o geantă de mînă. Erau împachetate cîte zece într-o legătură, prinse cu foiţă de plastic, dar eram dispuși să le vindem și la bucată, pe o mie de yeni.
– Întotdeauna vinzi așa de greu?, l-am întrebat.
– Drept să-ți spun, n-am mai încercat pînă acum să fac un lot de marfă așa de mare. Făceam doar cîte cinci, șase odată și le vindeam la cretini pletoși ca tine. Pe unde se strîng cretinii ca tine?
Pe undeva pe-aproape era o cafenea rock unde mergeam des, dar nu ştiam dacă-i o idee bună să-i spun despre ea. Tipii de-acolo ar fi dat lejer o mie de yeni pe cui, doar că erau experți în materie și, odată ce și-ar fi dat seama că e marfă contrafăcută, n-aș mai fi putut să mă-ntorc acolo niciodată. Și cum nimeni n-ar mai fi cumpărat așa ceva a doua oară, singura opțiune viabilă era să încercăm o vînzare angro. Ne înțeleseserăm să primesc douăzeci la sută din sumă, dar nu eram mulțumit de procent și i-am cerut patruzeci. Pentru patruzeci la sută mă ofeream să-l duc într-un loc plin de hipioți și să-l prezint tuturor. Am bătut palma la treizeci și cinci. Doar că acum aveam nevoie de două-trei cuie adevărate.
– Pentru ce?, m-a întrebat Tatsumi.
I-am răspuns că vreau să vînd cel puțin patru sute de cuie.
– Dacă le vindem unora la bucată și nu-i apucă euforia, o să le spună celorlalți și așa dispare vadul. Cel mai bine le vindem direct dealerilor din Yokosuka, de-aia avem nevoie de mostre ca lumea.
Ce-ți merge mintea, m-a lăudat Tatsumi bătîndu-mă ușor pe obraz. Ne-am dus la o discotecă mică și îmbîcsită unde mergeau soldați americani de la baza din Yokota și marinari din Grecia și Turcia, am cumpărat trei cuie adevărate și-apoi ne-am întors la cafeneaua rock și-am așteptat să apară dealerii. Înăuntru, un disc cu Pink Floyd bubuia de-ți spărgea timpanele.
– Nu mai pot, mi-a urlat Tatsumi în ureche. Nu suport locurile astea!
Nouă seara era oricum prea devreme să apară dealerii, așa că ne-am dus s-o ardem la film. The Last Picture Show al lui Peter Bogdanovich rula la un cinema nonstop ceva mai încolo pe aceeași stradă. Inițial, Tatsumi a bodogănit că nu-i plac filmele cu străini, dar pe la jumătatea filmului se chinuia să-şi stăpînească lacrimile.
– N-am mai văzut în viața mea un film ca ăsta, mi-a zis la restaurantul unde ne-am oprit să bem o bere înainte să ne întoarcem la cafenea. Numai la chestii de-astea te uiți?
I-am răspuns că nu neapărat.
– Și cum ți s-a părut?
I-am zis că m-a făcut să realizez că pînă și-n America există oameni însingurați.
– Cum adică?
I-am povestit că marinarii pe care-i întîlnisem în orașul meu natal se purtau toți foarte arogant – erau mari și zdraveni, zîmbeau tot timpul, păreau că se distrează tot timpul –, așa că-mi închipuisem că toți americanii sînt bogați și veseli.
– Habar n-am despre ce vorbești, a răspuns Tatsumi și-a rămas cu capul plecat. Da’ presupun că sînt și pe-acolo tipi de-ăia care se îndrăgostesc de cîte-o femeie mult mai în vîrstă decît ei.
O vreme, n-a mai zis nimic și-a rămas cufundat în gînduri, cu berea-n față.
Tatsumi nu ținea la băutură și după trei beri se clătina pe picioare. Ne-am întors la cafeneaua rock, puseseră The Doors de se zguduiau pereții, și l-am prezentat unui grup de trei dealeri din Yokosuka, spunîndu-le că e un yakuza tocmai venit din Okinawa. Cei trei au cumpărat împreună aproape trei sute de cuie.
Volumul Tokyo Decadence de Ryū Murakami este în curs de apariție la Editura Polirom, Seria Actual. Traducere din limba japoneză de Roman Pașca