Dintre criteriile propuse până acum de poeticieni, două mi se par de neocolit când încercăm să distingem poezia clasică, de până la romantism, de poezia modernă, care debutează odată cu simbolismul. Cel dintâi criteriu este cunoscut de multă vreme încă din școală: renunțarea la prozodie, adoptarea versului liber (căruia Vladimir Streinu i-a consacrat o carte) și a versului alb. Poezia se apropie în acest fel de proză. Din această cauză, încă de la începuturile ei, cu mai bine de un secol în urmă, poezia modernă s-a văzut separată de o mare parte a marelui public: acela al iubitorilor de recitări prilejuite de diverse evenimente și îndeosebi de acelea școlare. Lipsa prozodiei îi face nerecitabili pe majoritatea poeților moderni. Ei se pretează mult mai bine la citire. Al doilea criteriu constă în renunțarea la tematica obștească a poeziei noastre din secolul XIX. Călinescu îl considera pe Alecsandri „poet oficial“ și pe Eminescu „poetul național“. Astăzi, asemenea etichete au un sens mai degrabă peiorativ. Există nerozi care cred că poeții moderni nu-și iubesc țara cu aceeași patimă precum clasicii. În realitate, tematica pa triotică nu mai ocupă un loc asemănător în poezia modernă. Nu numai la noi, ci în toate literaturile europene. Motivul este pur literar și constituie o mutație esențială în poezie, care se orientează spre sentimentele individului, nu toate ușor de împărtășit de către cei mai mulți, unele de-a dreptul bizare. Excepția face acum regula. Între Alecsandri și Bacovia trece o jumătate de veac de poezie, în care se schimbă criteriul în suși al poeticului. Definită de un spirit in dividualist, poezia moder nă, cel puțin până la jumăta tea secolului XX, exclude obștescul. Din clară ca me saj, cum fusese înainte, poezia pe care secolul XX o omologhează exclusiv este aceea „personală“, obscură, izvorînd din individualități și ex cepții, și nu din ceea ce fu sese dintotdeauna tezaurul comun de trăiri ale umani tății. De aici echivocul for mulei, ireductibilul, bizarul, ininteligibilul. De la „tot ce este în versuri“, definiția poe ziei se restrânge la modul liric al exprimării. În mo mentul de vârf al modernității, dacă lirică nu e, nici poezie nu e.
Mirajul liricului în poezie, la fel ca mirajul nonfigurati vului în pictură sau al do decafoniei în muzică, a făcut ca poeticienii secolului XX, la rândul lor, să omologheze lirica drept unica modalitate de expresie poetică modernă. Astăzi, această perspectivă a fost ameliorată într-o anumită măsură: nimeni nu mai caută în Fabulele lui La Fontaine sau în ale lui Grigore Alexandrescu porțiuni de lirism, ca justificare a modernității și, în fond, a validității celor doi poeți. În anii 1930, așa procedau Paul Valéry și Ion Pillat. Dar criteriul e încă prezent până în mintea criticilor generației noastre. E drept că noi nu mai căutăm cu tot dinadinsul lirism în fabule clasice, dar n-am abandonat ideea că balada Mistrețul cu colți de argint a lui Doinaș nu poate fi apreciată în deplina ei modernitate decât dacă, în epicitatea ei, putem identifica substratul liric.
Acest mod interesat de a privi poezia modernă ne-a împiedicat să observăm că, pe lângă faptul de a fi considerată forma cea mai înaltă de poezie, profundă și rafinată, lirica a pierdut câteva din virtuțile genului, acela pe care romanticii îl situau la începututile literaturii. Multă vreme, poezia a reprezentat o modalitate de a educa mințile tinerilor și deopotrivă una de a inspira tuturor cititorilor ideea de frumos. În poezia clasică, erau exprimate sentimente dintre cele mai nobile. Poezia modernă, care își are unul din punctele de pornire în estetica urîtului, a rupt acest pact cu societatea. Nu-mi place neapărat, din motive greu de explicat astăzi, retragerea poeziei moderne într-un turn de fildeș. Dar acest lucru s-a întâmplat și se întâmplă. Solitudinea poeziei moderne se datorează adoptării unor modalități abstracte de exprimare, ca și pictura sau muzica, după cum am mai spus. Dacă acordăm credit unuia din principalii poeticieni din secolul XX, Hugo Friedrich, la ideile căruia am apelat nu o dată, poezia modernă se caracterizează prin negativitate, obscuritate și absența transcendenței. Niciunul din noi n-a în trevăzut reversul acestor constatări care acordau marii poezii din secolele trecute un statut de inferioritate în raport cu aceea din secolul XX, socotind valid poetic doar ceea ce corespundea acesteia din urmă. Am preferat să culegem stafidele din cozonac. Pentru criticii generației noastre era prea aproape poetica jdanovistă, care tocmai pentru astfel de motive combătea arta burgheză. O teamă stupidă, în fond, pentru că a contabiliza la capito lul „pierderi“ pentru poezia modernă aceste caracteris tici ale poeziei clasice nu e totuna cu a încerca să în toarcem cursul lucrurilor și să pledăm cauza reluării de către poezie a legăturilor de odinioară cu societatea. Cu atât mai mult cu cât nici societatea nu mai este aceeași.
Găsesc firesc să spun ce și de ce cred eu că s-a în tâmplat asta. Aici intervine un factor despre care nu se vorbește. Pactul dintre poezia clasică și so cietate se sprijinea pe doi pi loni: unul era accesibili ta tea limbajului, al doilea, imensa empatie a poetului față de sentimentele comu nitare. Poezia modernă nu numai că nu e accesibilă, dar nu conține de obicei nicio brumă de empatie față de senti mentele care trec, mult sub radarul ei. Joase, brute, banale. Risc să afirm că poezia modernă a pierdut o bună parte din umanitatea celei clasice. În acest sens am vorbit de abstractizare. Căminele clasice și hornurile lor dădeau căldură. Țevăria inextricabilă a poeziei moderne este rece. Temperatura nu mai este în cazul celei din urmă un criteriu pozitiv.
Copilul din noi, care moare puțin câte puțin cu vârsta, nu uită versuri care aparțin propriei copilării a poeziei. El a știut totdeauna de ce i-au rămas vii în minte: fiindcă și-a recunoscut nu o dată în ele trăirile proprii. Adultul știe ceva în plus și anume că poetul și-a pus în ele trăirile proprii care sunt totodată și ale lui. Uneori i se face dor de Grigore Alexandrescu, de Alecsandri, de Bolintineanu, de Coșbuc, de Topîrceanu, de Goga, de Șt.O. Iosif, dar și de alții mai mărunți. Mi-a trecut prin cap să-i adun într-un capitol al Istoriei critice (dacă voi mai face o ediție!), intitulat Copilăria poeziei. Poezia pentru copii. Și să-i tratez cu blândețe necritică, întorcându-le empatia pe care am simțit-o de câte ori i-am citit de-a lungul timpului. Știu și până unde voi merge cu exemplele. Îmi stă ca un munte în cale Eminescu, a cărui poezie va deveni și ea una pentru copii, dar abia la generațiile următoare.