Lumea asta
Șed sprijinit într-un cot între întrebările mele
Întrebări presupuse
Citesc o carte cu poezii
Și încerc să-mi dau seama despre ce
Este vorba
Mi-am dat seama după ce am citit
Trebuie să fie cineva în tren
Să cadă o viespe în ceașca uitată afară
Cuvintele să primească nou înțeles
Și fără noi
Trebuie să fie și ceva ce eu n-am văzut
Și poate au văzut doar acele părți minuscule
Din biologia mea
Care de multe ori mă lasă pe dinafară
Noi
Ca niște fluturi atâția fluturi
Câte flori câte albine câte păsări
Câte vaci cu lapte
Câte lanțuri trofice mai pe scurt
Nici în cărți nu încap nici în ierbare presate
Cele ce sunt până la lună până la soare
Până la o nouă culoare implacabilă
Cam asta ar fi veșnicia după care tânjesc
În clipa asta
Apa din fântâna de la marginea grădinii
Pe care tocmai am desfundat-o
Pentru nepoții pe care îi duc de mână
Prin trifoiul zumzăitor
Sau mă duc ei de mână spre amintirile mele
Până la prima secetă
Nu voi ști dacă și-a dat drumul izvorul vechi
Sau apa adunată e o scurgere
Sunt un om serios și respect gramatica
De aceea nu pot vorbi nici o altă limbă
Dacă nu-i simt părțile sintactice
Numai neuronii poartă această vină
Cu indiferența lor față de dorințele mele
Nu am nici o putere asupra lor
Câteodată se îngrămădesc într-un anume loc
Până fac răni dând din aripioare
Să nu-și piardă întâietatea
Ca vietățile asaltând Corabia lui Noe
Și atunci mintea mea e gata să se spargă
Și mă doare capul
Că am prea multe în cap pe cap
Toate cele care au nume sunt mai întâi în capul
meu
Și excepțiile de capul meu se sparg
Așa de mult s-au înmulțit
Și nu le mai pot primi în numele mijlocitorului
Pentru că dicționarele s-au amestecat rău
Și s-ar putea ca brânzei să-i spun barză
Bucuriei varză
Deși mi-ar plăcea ca nostalgiei să-i spun
ciocârlie
Fricii feciorie
Nu știu cum mai pot trăi
Dacă nu-mi întâlnesc prietenul
I-a dat întâlnire moartea se zice
Dar eu știu că nu e aceea
Despre care vorbesc doctorii
Și de atunci umblă numai însoțit
Să nu scape spre cârciuma din colț
Unde îl aștept cu masa plină
Să ne ajungă și după închidere
Urmează același traseu
Păzit de sepepiștii cancelariei
Văzuți și nevăzuți
Care nu lasă loc decât pentru plâns
Și noi nu vrem să plângem
Noi vrem să petrecem ca bărbații Ucrainei
După ce vor învinge
Prietenului meu în armură
Nu-i pot face loc nici între neuronii mei
Care când se apropie și încep să-și amintească
Fulgeră dureros
Că și mintea mea e tot un agent secret
Care nu-mi spune tot ce știe
Și nu lasă în voia lor întâlnirile
Caut tot felul de urme
Și observ că am pingele de levănțică
Aprind focuri și observ că nu este mai mare
goliciune
Decât a focului
Ridic privirea și observ
Că orașul e plin de blocuri
Și nu-mi pot închipui cum se pot iubi
Un bărbat cu o femeie tot așa de tare într-un bloc
Cât într-o colibă
Balaurul a trecut și a întins o pânză peste toate
Și nu mai există între ele decât umbre
Și mișcări sindicale
Totuși
Nu mi-am propus să întorc privirea
Să mă întorc spăsit acasă
Mă gândesc să urc în Turnul Primăriei
Poate de sus se văd lucrurile altfel
Și prietenul meu va ajunge mai ușor la mine
Pe o plajă nesfârșită în minunat miraj
Își retrăiește tainele neîmpărtășite
Cel ce refuză minunile-agoniei
Sprijinită și ea într-un cot pe lumea asta
O minte atât de mare
O minte atât de mare e posibilă
În clădirea asta imensă din sticlă
În casa vecinului
Dar își mai poate găsi sălaș în tufișurile de pe
calea ferată
În trenul de Cluj într-un iepure într-un om
bătrân
Unde vrea ea
Unde vreți voi
Mintea minții acesteia poate da naștere tuturor
formelor
Tuturor viețuitoarelor tuturor armelor
Va face să fie
Păpușa Barbie întruchiparea Feminității
Omul de tablă Savantul însuși
Toate lucrurile vor avea un suflet
Îmi place cuvântul șpan ca să numesc acel suflet
Nu ca acuma numai ființele
Mintea care ni se va da
Va scrie poezii romane piese de teatru
Va picta va compune șlagăre
Pe toate le vor vedea citi auzi toți oamenii
Pe toate le vor ține minte toți oamenii
Pentru că mintea aceasta așa de mare se
răspândește
Și nu are morală
Are numai voință
Și nu poate fi contrazisă
Și dacă ea nu-și poate schimba raționamentul
Nu putem avea nici noi vreo părere
Eu nu vorbesc aici despre inteligența artificială
Vorbesc despre ultimul om
Care vrea să schimbe lumea
Și cunoaște foarte bine jocul acesta
Cu forme care au prins deja nume
Eu nu vorbesc doamne ferește despre mine
Ci despre vecinul meu
Care a venit să-mi spună că s-a spânzurat
Și m-a chemat să-l văd și am mers
Și prin mintea mea treceau tot felul de gânduri
Care să mă facă să înțeleg
Cum a reușit să se spânzure el pe el
Și chema lumea să vadă această mare ispravă
Și nu era umbră voce pur și simplu
Nu știu cum era nici în poezie
Și prima mea temere a fost că de-acum
El va fi antemergătorul și va propovădui
Cum să se spânzure fiecare pe el însuși
Ca într-o dublură
Și fiecare spânzurat va fi în stare să dea acest
exemplu
De multiplicare
Până nu vom mai încăpea pe pământ
Stăteam așa sprijinit de canatul ușii
Nu era nicio ușă de fapt
Păianjenii se scăldau în plasele umede
Pe jos câteva mere putrede
Câteva cărți reviste putrede
Sticle cu bulion borcane cu compoturi
răsturnate
Rafturi de armată ruginite
Ziduri cu igrasie și mucegai
Casa asta e veche și se dărâmă singură
Și toate amintirile ei se vor amesteca în moloz
Și în locul ei va răsări o minte autosuficientă
Cu toate utilitățile pentru toți oamenii
Pe care i-a cunoscut sau nu vecinul meu
Iar eu rămân cu o singură nedumerire
Oare viitoarele văzute și nevăzute ale minții
acesteia
Vor mai spune bună ziua vecine