A marcat o epocă, a marcat o instituție, un anume fel al percepției, al înțelegerii publicului; iar aceasta în zona înaltă a culturii muzicale autentice. A constituit – în deceniile de mijloc ale secolului trecut – una dintre fericitele extensii ale spiritului autentic european spre zona de est a bătrânului continent.
Stagiunea în curs a Filarmonicii bucureștene marchează împlinirea a șase decenii ce au trecut de la momentul despărțirii de maestrul George Georgescu.
Desigur, deloc întâmplător, cu prilejul acestui moment comemorativ, dirijorul Cristian Măcelaru a ales să prezinte în programul concertului său din mijlocului lunii ianuarie tocmai această emblematică lucrare datorată lui Richard Strauss, anume poemul simfonic. O viață de erou. Este o creație amplă, extinsă, care îl definește atât pe autorul acesteia, cât și pe maestrul omagiat. Îmbucurător a fost faptul că membrii actuali ai colectivului simfonic au înțeles semnificația momentului; au participat în realizarea acestuia cu implicare cordială și profesională responsabilă! Dirijorul Măcelaru știe și poate să definească tensiunea interioară, larg desfășurată, a acestui grandios opus. Construcția ansamblului s-a arătat a fi temeinic împlinită; este o mare construcție ce marchează culminația simfonismului postromantic de tentă programatică în sensul psihologic al acestuia.
Nu trebuie uitat, Richard Strauss a fost unul dintre primii realizatori, dintre primii dirijori ai propriei sale creații. Extrem de lucid în acest sens, a știut să-și observe limitele în privința propriei acțiuni dirijorale. Pe parcursul turneelor sale de concerte, în Europa primei jumătăți a secolului trecut, obișnuia a-și promova propriile lucrări; s-au bucurat în epocă de o largă audiență la nivelul marilor colective simfonice.
Astfel a ajuns și la București, la Ateneul Român, la invitația maestrului George Georgescu, în cadrul a două stagiuni ale începutului anilor ’20 ai secolului trecut.
Pe parcursul concertului susținut de Filarmonica bucureșteană în anul 1922, Richard Strauss a imaginat un program simfonic cuprinzând exclusiv lucrări proprii. La sfârșitul pauzei, revenind pe scenă, compozitorul s-a adresat maestrului George Georgescu, invitându-l pe scenă pentru a conduce partea secundă a concertului. „Îmi cunoști lucrările. Le dirijezi mai bine decât mine”, au fost cuvintele compozitorului.
Tot Richard Strauss a fost cel care l-a convins pe Georgescu să se dedice artei dirijorale, observând potențialul artistic al tânărului muzician, pe atunci violoncelist care își croia, la Berlin, drumul în arta muzicii.
În anul 1918, conduce primul său concert cu Filarmonica berlineză. Drumul său în arta dirijorală îi este revelat la Leipzig în baza relației cu marele pedagog al baghetei, marele dirijor Arthur Nikisch. Pe bună dreptate s-a considerat a-i fi un demn continuator. Sub îndrumarea acestuia, gestica sa se mlădiază, devine eficientă, capătă eleganță, devine constructivă. Pe această orientare se situează relația domniei sale cu simfonismul german romantic, cu creația lui Richard Strauss în primul rând. A fost un excelent interpret al poemelor sale simfonice.
În prima jumătate, dar și în deceniile de mijloc ale secolului trecut George Georgescu a condus direcțiile cele mai importante ale primei orchestre simfonice a țării. A format un ansamblu orchestral modern, care răspundea exigențelor vieții muzicale europene. A instituit o educație a ansamblului asemănătoare celei care l-a format pe el însuși în spațiul german al muzicii. Am în vedere raporturile funcționale timbrale și dinamice dintre partidele ansamblului, echilibrul sonorităților.
A refuzat datele comode ale tradiției europene vechi, vetuste, promovând rigoarea trăsăturilor de arcuș, versiunile aerate, originale, în defavoarea celor apăsate de o tradiție comod întreținută în viața de concert, în unele părți ale vechiului continent, inclusiv la București în primele decenii ale secolului trecut.
Indiscutabil, pe aceste date temeinic așezate ale culturii sale profesionale se situează predilecția sa pentru marea creație simfonică beethoveniană, cea care a însoțit întregul drum profesional al maestrului. L-a atras echilibrul dintre construcția temeinică a edificiului simfonic și mesajul umanist al frățietății, cel care ar trebui să-i apropie pe oameni.
Nu putem uita: la începutul anilor ’60, a inițiat – a prezentat în concert la Sala Mare a Palatului – și a imprimat în compania orchestrei Filarmonicii bucureștene ultima sa versiune a ciclului complet al simfoniilor beethoveniene. A fost să fie cântul de lebădă al maestrului.
În zilele celei de a treia ediții a Festivalului Enescu, la început de septembrie 1964, maestrul Georgescu pleca la Domnul. În zilele următoare, cu prilejul primului său concert bucureștean, în Studioul de Concerte Radio, tot la pupitrul Filarmonicii, tânărul pe atunci dirijor Zubin Mehta dedica memoriei maestrului dispărut partea lentă a celei de a VII-a Simfonii de Anton Bruckner.
Indiscutabil, maestrul Georgescu s-a considerat și s-a manifestat a fi un artist român de statură europeană. Mare parte a creației simfonice românești, aparținând deceniilor de mijloc ale secolului, a fost prezentă în programele sale de concert. Mă refer în primul rând la creația lui George Enescu, a lui Dinu Lipatti, cu care a cântat în zeci de concerte, a lui Paul Constantinescu, Mihail Jora, Marțian Negrea…
În deplină perioadă a „internaționalismului proletar” de tip sovietic, în anul 1953, anul dispariției lui Stalin din peisajul politic european, în deplină perioadă a Războiului Rece, George Georgescu programează și conduce la Ateneul Român realizarea acestei extinse lucrări vocal-simfonice, Oratoriul Tudor Vladimirescu de Gheorghe Dumitrescu, drept dovadă a unui curaj care susținea consistența națională a mesajului.
A promovat creația nouă ce pătrundea în viața de concert începând cu primele decenii ale secolului. Mă refer la Igor Strawinski, la Bela Bartok cu care a colaborat în concerte la București.
Căci sub bagheta domniei sale, pe parcursul stagiunilor curente, au putut evolua în fața publicului bucureștean muzicieni soliști precum marele violonist francez Jacques Thibaud, mari maeștri ai claviaturii precum Clara Haskil, Monique de la Bruchollerie, Monique Haas, Magda Tagliaferro.
Nu poți să nu constați, maestrul George Georgescu a reprezentat o piatră de temelie în edificiul celui mai important organism simfonic al țării; mă refer la Filarmonica bucureșteană. A pus bazele culturii muzicale – și nu numai! – a publicului nostru pentru mai multe generații de melomani, de iubitori ai artei sunetelor.
Revenind la personalitatea maestrului omagiat, observând calendarul extins, în epocă, al concertelor sale, putem constata că domnia sa a știut să polarizeze în jurul său personalități solistice de mare anvergură, de importantă acreditare în contextul vieții muzicale a timpului. Iar aceasta, inclusiv pe parcursul perioadei grele a anilor ’50!
Nu am constatat o preocupare similară, cu caracter evident evocator, în structurarea primei părți a concertului. Aflăm cu interes că prima Orchestră Simfonică a țării, organism care în mod firesc consacră marile valori solistice sau componistice deja cunoscute, deja acreditate, oferă totuși spații importante, de frontispiciu, noilor-veniți. Să le dorim succes!
Mărturisesc, personal ajung la concertele Filarmonicii bucureștene aproape săptămână de săptămână, pe parcursul stagiunilor, încă din anii ’50 ai secolului trecut; era perioada fericită a directoratului maestrului George Georgescu.
Am fost plăcut impresionat să constat că rotonda Ateneului găzduia, în perioada acestui început de an, un prețios material documentar dispus pe panouri, imagini din anii de glorie ai maestrului Georgescu. Sunt imagini foto și afișe strânse de-a lungul timpului și oferite acum publicului, prin grija fiicei maestrului, doamna Ioana Georgescu-Răileanu. Căci bucuria amintirilor prețioase rămâne în adevăr întremătoare.