Mă așez rar pe muchia asta. Mereu mi se pare că acolo, linia este ca o dungă ghimpată a unei dureri descarnate. Între aparențe și esențe există fîșia fragilă a eu-lui și a adevărului lui. Acolo se simte el însuși artistul Radu Afrim. Vizitarea este grea de sensuri. Radu Afrim este regizorul care de la începutul drumului său, de peste douăzeci de ani, se oprește și stă pe falia existenței unor întîmplări de familie. Pune lupe, reflectoare, filtre din anii șaptezeci, optzeci, vîră fragmente de realitate în ascunzișurile gradate ale ficțiunii, ca intervalul căutării să aibă obstacole și descoperiri. Aș spune că opera lui Radu Afrim este suma unor incursiuni și explorări în ipostaze vulnerabile a ceea ce numim, convențional, grăbit, familie. Acolo sînt atîtea decupaje și reliefuri dintr-un întreg de multe ori bolnav, denaturat de convenții, de ce se face și ce nu, de ce dă bine conform normelor societății de vitrină, de ce trebuie arătat celorlalți ca să fim conformi cu ce spune lumea, cu standardele ei de bine și de realizări. Am umblat în lung și în lat în universul lui Afrim, din 2000 încoace, de cînd a terminat regia la Cluj, după ce în 1995 a absolvit Facultatea de Litere, tot la „Babeș-Bolyai“. La Piatra Neamț, Sfîntu Gheorghe, Timișoara, Tîrgu-Mureș, Iași, Ploiești, București, Brăila, Sibiu. Boala familiei M, Piața Roosevelt, De ce fierbe copilul în mămăligă, Măcelăria lui Iov, Orașul cu fete sărace, Trei piese triste, Joi. MegaJoy, Între noi e totul bine, cîine cu om. cîine fără om, Despre oameni și cartofi, Cînd ploaia se va sfîrși, Herr Paul, Pasărea retro, Fetița din bolul peștelui auriu… cîteva… tema esențială este familia. În tipul de dramaturgie care îl provoacă, acesta este nucleul. Radu Afrim a îmbogățit și nuanțat spectacolul de teatru din România ca nimeni altcineva și pentru că a adus constant texte noi, proaspete, cu un tip de dark în tensiune. După aceea a început să-și scrie propriile dramatizări, scenarii, monologuri pentru actori. De la text pleacă totul. În general, și în particular, în cazul lui. El este Căutătorul de piese. De texte care să îi vină mănușă, să îi scormonească mintea și toate simțurile, să crească tensiunea peste limita suportabilului, să fie proaspăt, senzorial, visceral, fragil, ludic, cu un vizual cinematografic, pictural, între agonie și înalt, între abis și lumină, în reflexia ciudată împrăștiată de Luna zgîriată de nori.
În Repetiție pentru o lume mai bună de la Teatrul Național din București, regizorul Radu Afrim a dat o dimensiune în plus scriiturii lui Mihai Radu. Linearitatea romanului a primit accente cromatice multiple, planuri, viermuială, adîncimi. Acolo l-am văzut complet altfel pe Marius Bodochi. O schimbare enormă, o resetare absolută. În distribuție, tot pentru prima colaborare, și Mirela Oprișor. Vizibil pusă în alt context, în alt cod de interpretare. În vara anului trecut, Radu Afrim a pus în scenă, la Bistrița, La cîțiva oameni distanță de tine. În ceea ce este mai degrabă o casă de cultură, în dorința ca locul să devină un teatru. Cu alte cuvinte, un demers asumat, un manifest. În condiții „sărace“, s-a creat unul dintre cele mai pure spectacole semnate de Afrim din ultima vreme. Poate mai interiorizat, stratificat în explorarea unui tip de uman degradat, centrat de tipuri recente de migrație. De fugă într-un alt fel de exil. Fuga peste ocean, fuga la muncă. Un roller coaster de stări și situații. Cu Natalia Călin, Marius Bodochi, Marius Manole, Mirela Oprișor, Flavia Giurgiu, Ștefan Iancu. Cei mai mulți cu partituri și interpretări de neuitat. Mari. Rotunde. Cu ștacheta sus. Cu măsură și control. Cu eboșa unui umor negru, dens. Pe un text rescris de Dan Coman după volumul său de povestiri Ce preferi?, apărut în 2022 la Editura Polirom. O co-producție cu Teatrul Național din București, în repertoriul căruia a intrat începînd cu 27 ianuarie, la Sala Studio. Un spectacol radiografie în primul rînd pentru stilistica regizorului Radu Afrim. Fără un anumit baroc, mai crud, mai direct, simplificat și esențializat, fără anihilarea durerii prin tușele lui clasice, un poem palpabil și oniric, în același timp, o reverie despre fragil, despre traume și clișee. Despre alegere. Ca în tilul volumului lui Dan Coman. Dincolo de retorică, însă, alegerea există vag. Pe muchia despre care vorbeam. Alegerea este ultima pentru o mamă sau pentru un tată, pentru copii, pentru sine. De aceea, ea pare o extravaganță, o ieșire din cadru cînd se petrece. Ca un accident. Minciuna este îmblînzită pentru că se ascunde în spatele unui vis, unei construcții epistolare, cu toate ingredientele să dea bine, cu sare și mult piper. Dublă ficțiune. Mai ales în Story 1. Prima parte a dipticului. Un dormitor, o bucătărie/ cameră de spital, la mijloc, ca un corp de crisalidă, un acvariu, în față un mormînt acoperit de pietriș, un decor pe lat, gîndit simplu, funcțional de Sabina și Bianca Veșteman. Povestea trece prin fiecare spațiu, circulă, ca ideile lui Afrim, se dublează, uneori, ca un discurs non verbal, pe care îl vezi cu coada ochiului, exact atunci cînd în alt decupaj tonul este grav. Cu cît apropierea dintre membrii unei familii pare mai mare în spațiul strîmt al conviețuirii, cu atît este distanța mai mare, de fapt, în această sondare Afrim. Cînd totul este decojit, cînd straturile împachetării de gura lumii încep să fie date la o parte. Rîsul, plînsul, împietrirea. Sau despre distanță. Despre singurătate. Despre adevăr și minciună. Și, totuși, despre iubire. Și speranță, despre re-compunere, despre ieșire și alt drum.
Cu cîtă minuție urmărește Radu Afrim ipostezele fiecărui personaj. Monologurile pline de cuvînt-poem, tonalitatea fiecărui actor, scenele tari și cele vulnerabile, relațiile dintre ei, ca într-o trupă mică, sudată, unde vezi susținere, planurile de ascultare. Performanță. Cu totul extraodinară este Natalia Călin în Mama din Story 1. Face acest rol complicat dintr-o suflare. Ca și cum ar respira doar o dată și ar naște o femeie slabă, risipită printre job-uri în Bistrița și bătăile crunte pe care le încasează și ea, și fiica ei de la soț, astăzi mort. Naște o interpretare mare, suplă, învîrtită după fiecare cuvînt și sensurile lui, mergînd pe mîna lui Afrim pînă la capăt. Absența este o prezență evocată de toți ceilalți, soție, fiu, fiică. Natalia Călin are o tehnică perfectă, are forță, sensibilitate, este moale, plină de umor oarecum involuntar pe tot parcursul amorului inventat cu un domn ridicol, care spune bancuri și rîde singur, Isidor, impecabil „prezentat“ de Marius Bodochi. O privesc pe Natalia Călin… la cîțiva metri distanță de atîția regizori, mereu altfel în fiecare colaborare cu Radu Afrim. Marius Bodochi continuă să fie, pentru mine, o revelație. Tehnică, știința rostirii fără emfază și exterioritate, control absolut și în Isidor, și în Tatăl din Story 2, în armonia cuvînt-corp. Simplu. Conținut. Mirela Oprișor din cea de a doua poveste, o Mamă plecată să îngrijească o bătrînă în Austria, o partitură ca un monolog, își poartă personajul cu devoțiune prin toate șabloanele meseriei, prin însingurări și fugi fel de fel, cu o stare și o voce pe care le voi duce cu mine, mai ales în scena cînd Mama ei își caută, pe grupul de pe whatsapp, o culoare care să vorbească despre ea. Marius Manole, ca peștele în apă. Foarte versatil, foarte dinamic în Victor. Participativ și brusc însingurat, melancolic, derutat, cel care încearcă să-și salveze sora, atît de transparent în detaliile rolului, atît de asumat. Aș spune că Flavia Giurgiu este mai bine ca niciodată în Eliana copil și tînără. Am urmărit-o cu bucuria unei redes coperiri, fresh, de o emoție precisă și debordantă în toate aparițiile din acvariu-confesor. Corpul ei vorbește dincolo de cuvîntul rostit și împlinit atent, zvîcnește, este dublul pe care îl duce peste tot, rănit, umilit, corpul care este impregnat de lovituri. Ca inima. Ca mintea. Cel mai puțin la nivelul acestui spectacol mi s-a părut Ștefan Iancu. Fără schimbare în relațiile, diferite, pe care le are cu Mama și cu Tatăl. Fără emoție. Ieșit din desen.
Aleg lumea lui Afrim de atîția ani. Și cred în ea. În spec tacole perfect și la fel de mult în cele imperfecte. În Umanitatea deformată care îl bîntuie. Pe care o caută. Mereu. Fără să ostenească. În cuvinte, în forme, în imagini, în sunete și sonorități, în poeme și visceralități, în atîtea fragilități, în ce descoperă și înalță la actori, în întuneric și lumină, la doar cîțiva metri distanță de mine.