Papaciocari și geanabeți

O lectură mai pasionantă decît a multor romane contemporane și decît a majorității volumelor de poezie ce apar nestăvilit este cea a volumului intitulat 101 cuvinte argotice de Rodica Zafiu, aflat acum la ediția a doua, revăzută. Expresivitatea argoului și continua lui modificare sînt motive puternice ca vorbitorul, cititorul și, ar fi cazul, scriitorul să ia seama la lista întocmită de Rodica Zafiu pe principiul reprezentativității termenilor. Așa cum arată glosarul de la sfîrșitul cărții, numărul cuvintelor trecute în revistă, amintite măcar o dată, este mult mai mare. Ele sînt deseori sinonime ale capetelor de serie sau cuvinte polisemantice, care desemnează noțiuni precise în limbajul obișnuit, dar care au altă conotație în folosirea argotică (iarbă, tărie, varză – nu apare echivalentul „moloz“ – talpă, meseriaș etc.). Nu apare nici „drumul“, dar este comentată „duma“, între numeroasele vorbe argotice care provin din preluarea unui cuvînt banal din limba romanes și însemnînd în acest caz chiar „vorbă, cuvînt“.

Un alt punct atractiv al micului dicționar, care se bazează mult pe lucrări mai extinse, dar și pe referințe la zi, luate din presă sau de pe internet, este acela că vorbirea argotică este intens umoristică, glumeață, bășcălioasă, șucară, „la mișto“ sau „la sanchi“, infuzează în fraze ironie, sarcasm, pe care complicitatea cu auditoriul le pune în valoare. Una e să spui că un cunoscut e „în comă“ și cu totul altceva să afirmi că tipul este „de comă“.

O sursă a umorului în limbajul argotic este cruzimea lui. Este o exprimare lipsită de toleranță. Unui adept al corectitudinii politice i s-ar părea scandaloasă, căci termeni precum cioară, maimuță, corist (pe care autoarea nu-l menționează), sau chiar papaciocar nu sînt cruțători cu anumite rase și minorități. Să ne amintim că, în I.L. Caragiale, coana moașă Lucsița, cînd îl apelează pe vînzătorul de bragă (presupus a fi turc) îl cheamă cu „Măi, geanabet“. Termenul e depreciativ pentru nația omului, echivalent cu bozgor sau jidan. E drept, papaciocar a pornit de la accepțiunea de băutor (de rachiu, adică de papacioc), prin extensie bețiv, pilangiu, drojdier („oțetar“ lipsește și el), sens pe care Rodica Zafiu îl și evidențiază. Dar, în zilele noastre, cineva numit astfel este desemnat, ca să mă exprim și eu argotic și, totodată, eufemistic, a avea legătură cu babardeala prin plăcuțe suedeze.

Rodica Zafiu pune în valoare într-un mod clar și riguros plasticitatea deosebită a limbajului argotic, evoluția lui rapidă și face efortul lăudabil de a căuta toate sensurile, ca și evoluția lor în timp. Sînt sensuri care au apărut succesiv (ca în cazul papaciocarilor), dar și unele cu circulație simultană, cum este „a cardi“. Autoarea oferă variantele „a vorbi“ și „a fura“. Lumea înțelege imediat ce e un carditor de caramane, dar uită, deși sînt memorabile, versurile cacofonice: „Cardește-mi, cardește-mi, Mitică,/ Cardește-mi și nu mă uita“.

Unii termeni, mai puțin frecvenți, lipsesc, numărul 101 e mic față de oceanul argoului. De pildă, cei de „spoitor“ sau „vopsitor“, ultimul intrat și în jargonul jucătorilor de bridge în formula „un caro vopsit“. De fapt aproape nu există verbe care să nu compună locuțiuni argotice: a da, a merge, a trage (pe nas, dar și, scuzați, pe cosor), a lua (una e „să fi luat în bîză“ și altceva „să fi luat în freză“). Dar cartea este de o remarcabilă densitate, aș zice că paginile, nu chiar numeroase, sînt îndesate cu exemple relevante atît din mediul real, cît și din cel virtual.

Remarc, într-una dintre concluziile ce se pot desprinde din lectura volumului, că argoul ca „limbaj secret“, familiar unei lumi în principiu interlope și inaccesibil altora, s-a stins. Azi toată lumea știe ce înseamnă „șase“ sau „un buf“. Astfel, că argoul a devenit doar o formă inteligibilă și chiar voit la îndemînă pentru un spor de expresivitate a vorbirii „la șto“. Unele expresii s-au pierdut, chiar cele de care am luat act în adolescența mea au ieșit din uz. Rodica Zafiu nu mai pomenește de cotoi (pe varză) expresie totuși puternic sesizantă și amuzantă, nici de acțiunea „cotoială“ cu nuanța și mai ironică dată de sufixul –ibilă: „e-o treabă cotoibilă“.

Avem în lista bogat explicată a Rodicăi Zafiu o carte utilă, lesne de parcurs, dătătoare de plăceri lingvistice și umoristice, pe care mai ales prozatorii și dramaturgii ar trebui s-o țină pe masa de lucru, măcar pentru a-și aminti că oamenii, deci și personajele, vorbesc și în trei colțuri, nu toți la fel, și nu în expresii radicale sau în limba de neo-lemn.