Ani de zile am mers să văd spectacole în Europa, și nu numai, la teatrele care mă interesau, după regizorii care au mișcat lucrurile, au dat direcții noi, creatori vii care spun lucrurile altfel. Mergeam constant la festivalurile mari care, pentru mine, erau remarcabile prin creativitate. Ritmul s-a intensificat cînd m-am ocupat de Festivalul Național de Teatru. Cîte ar fi de spus… Teatrul Almeida a fost unul dintre locurile cu care am avut o legătură strînsă. Iar ceea ce am văzut acolo a fost puternic. Refacerea teatrului, atmosfera creată de producători, de regizorii invitați, montările proprii, cele invitate. Vară și fum de Tennessee Williams, pus în scenă de Rebecca Frecknall, pe care m-am luptat grozav să-l aduc aici, am fost atît de aproape, dar actorii erau deja în alte proiecte, discuțiile cu Sonia Friedman, o producătoare extrem de intuitivă și inteligentă, ideea acelui spectacol, nivelul performanței actoricești, atmosfera. De la ea am aflat de Robert Icke, care era încă director asociat la Almeida, din 2013. Un dramaturg britanic și un regizor non-conformist. Tînăr și neliniștit. Despre Hamlet-ul lui s-a discutat mult. Robert Icke re-scrie, deși corect este chiar scrie, texte clasice semnate de Shakespeare, Cehov, Sofocle, Ibsen. Demontînd structura narativă, nucleul este așezat într-o lumină actuală, acțiunea se află în proximitate. Amestecul de autentic, modern, imediat și acel general valabil, uman, istoric, umanizează mituri și dă o tensiune incredibil de puternică. La începutul lui 2019 am văzut Vară și fum. Vara, la Edinburgh, Oedip, scris de Robert Icke după Sofocle și regizat la International Theater Amsterdam, mai cunoscut ca Toneelgroep, condus de regizorul Ivo van Hove. Din 2019 și pînă în 2022, Icke a fost invitat la Amsterdam, unde a montat ca artist în rezidență Ibsen. „The Guardian“, „The Times“, „The Herald“ au scris despre subtilitatea scriiturii, despre provocarea misanscenei și, extrem de elogios, despre nivelul distribuției, despre interpretarea lui Hans Kesting, Oedip, a lui Marieke Heebink, Iocasta, a Friedei Pittoors, Merope. Raportul, invers, pe care un politician, candidat la președinție, îl are cu adevărul. În mod paradoxal, declară public că își va începe mandatul făcînd lumină în cîteva puncte neclare din viața sa. Icke întoarce mănușa. Oedip este un politician atipic, care nu vrea să ascundă, să măsluiască, ci vrea să dezvăluie, să mărturisească. Deși există în text toate cutumele și acel glamour din campanie electerolă de tip american, totul este minunat, familia în armonie, fericită, fără derapaje, Oedip, el însuși, vrea să iasă din tipologia binecunoscută a politicienilor, vrea să facă curățenie în jurul unor subiecte sensibile – moartea fostului președinte Laios, fostul soț al Iocastei, actuala sa soție, prezentarea actului său de naștere, despre care mama sa, Merope, demască mult prea tîrziu povestea ascunsă zeci de ani.
În martie 2022, are loc la Teatrul Maghiar din Cluj premiera cu acest Oedip, în regia lui Andrei Șerban. M-am mirat că nu am putut să-l văd în selecția Festivalului Național de Teatru din toamna lui 2022. Din păcate, am apucat să văd doar partea a doua, la Cluj, într-un program plin de vizionări. Erwin Szucs, Oedip, introvertit în suferință, cu minimum de mijloace în primirea adevărului, valuri succesive de împietrire pe care corpul și privirea, ochii le joacă în nuanțe de fragilitate și neputință. Decorul Carmencitei Brojboiu reface în mare parte spațiul și liniile scenografei Hildegard Bechtler, cromatica. Nu lipsește nici cronometrul care măsoară, ca la un meci, scurgerea celor două ore pînă la aflarea rezultatelor electorale. Timpul dezastrului. Timpul tragediei. Spectacolul avea forța unei distribuții acoperite pe toate planurile, rigoare, o gradare clară a tensiunii, o dozare asumată pe scenă a „crizelor“, a acumulării, a derutei, sentimentul prăbușirii, o unitate stilistică în joc.
În ianuarie a avut loc premiera cu același text pe care Andrei Șerban l-a construit la Teatrul „Bulandra“, sala „Toma Caragiu“. Regăsesc același decor modular, birouri, același perete cu ferestre mari, se folosesc tot proiecțiile lui Radu Daniel, foarte puternice și foarte bune în conținut și mesaj, un vizual ca un limbaj cinematografic secund, cronometrul este, și el, la locul lui, mesele cu laptop-uri, cada din fundal. Nu-mi dau seama dacă Icke face precizări atît de exact cu privire la decor, la un soi de obligativitate în folosirea lui, a imaginilor de campanie. Ca desen, este cam același. Cred că textul răscolitor al lui Robert Icke și spectacolul lui Andrei Șerban devin mai puternice acum decît la Cluj și pentru că anul acesta electoral, contextul politic tot mai degradat ne răvășesc, ne ating. Poate că și de aceea, Oedip atinge mai adînc. Un viitor președinte își ia asociat adevărul. Promite asta și este decis să o facă. Înainte să afle cine l-a omorît pe Laios și al cui copil este. Fiecare dezvăluire grea nu îl împiedică să-și țină cuvîntul. Intrigat și revoltat de ce îi prezice Tiresias, Oedip vede exact ce nu au vrut să vadă ceilalți. În hățișul teribil al poveștilor de familie, în jungla convențiilor, el vede și înțelege că există acel mai presus de noi. Un dat. O sumă fatală de porcării. O gravitate a alegerilor tănuite. O succesiune de erori. Ale părinților, ale celor care au puterea și abuzează de ea. În două ore, o sumă de atrocități îi schimbă radical destinul. Din agitația electorală americană, chipul lui Oedip aduce cu cel al lui Obama, ca la Icke, din acel glamour gonflat și recognoscibil se alege praful. Tocmai pentru că Oedip dorește să cunoască adevărul și, mai ales, să-l facă public. Atipic. Invers decît fac oamenii politici de oriunde.
Punctul forte al acestui spectacol este Cerasela Iosifescu în Iocasta. Despre Cerasela Iosifescu am scris constant, mai ales după reinventarea ei, să spunem, din Cum vă place sau Noaptea de la spartul tîrgului a lui Silviu Purcărete de la Teatrul Național din Craiova. În absolut tot în ce-am văzut-o, fie în regiile lui Claudiu Goga, fie în La doi pași de Mulligar de la Teatrul „Nottara“ este impecabilă. Una dintre actrițele mari, nu doar din generația ei, extraordinar de versatilă, de senzuală, cu o rostire inteligentă, impecabilă, cu o tehnică desăvîrșită, cu o corporalitate expresivă, cu infinite nuanțe în jurul unui cuvînt pe care îl marchează într-o frază, într-o idee. Iocasta Ceraselei Iosifescu este ca un fel de lecție de actorie desfăcută, pe scene, în relații, o descărnare a unei femei-șablon, fostă și viitoare primă doamnă, provocatoare, cu un anumit tip de erotism, magnetism, care se deșiră la vedere, pe măsură ce, val cu val, își rostește traumele teribile. Devine tot mai vulnerabilă, măștile cad, una cîte una, rănile sînt la fel de dureroase, trecutul își găsește ultimul răspuns într-un prezent pe care îl spulberă. De la frivolitate la tragedie, Cerasela Iosifescu face un rol mare, elaborat, atent condus, cu măsură în scenele dure, rece și incandescent, atît de sigură pe ea și pe tot, tot mai nesigură, tot mai șocată, pînă le gestul final. O demonstrație de actorie de înaltă clasă, așa cum face de mult, condusă în accente și intensități de Andrei Șerban, o călăuză a unei noi ipostaze a valorii ei. Vlad Zamfierescu în Oedip îmi pare că încă își caută anumite tonuri și ritmuri, mai ales în prima parte. Personajul pare superficial, ca imagine standard a politicianului. Grăbit și formal. Cu mama, cu copiii. Deși mereu apare cîte un element care infirmă atitudinea prea bine cunoscută. Acceptă cu adevărat orientarea sexuală a unuia dintre băieți, vrea să afle cu tot dinadinsul cum a murit Laios redeschizînd o anchetă. Cutia Pandorei. Cred că Vlad Zamfirescu abia de aici încolo, din acest moment își calibrează personajul, caută să încarce cu emoție planurile de ascultare, de încasare a tot ce îi aruncă în aer viața. Poate că ar fi de poposit cîteva secunde în plus la scena cu oglinda și cu tălmăcirea vorbelor lui Tiresias. Este ultima decodare din cele trei preziceri anunțate la început. Aș spune că Manuela Ciucur în Merope aduce un tip de dramatism, de emisie și rostire perfecte, poate mai puțin ludic, dar cred că Andrei Șerban a modelat jocul ei în favoarea unei note grav-misterioase. Pe care Manuela Ciucur o îmbogățește abil. Mai puțin reușite, mai puțin definite mi se par scenele de grup și celelalte personaje, atenuate în joc și intervenții. Sau nicicum, pe lîngă rol, în cazul actorilor tineri din distribuție. Care sînt goi și formali. Epilogul și Finalul lui Andrei Șerban – cine este și cine nu este cu adevărat orb – este ca o pictură veche, vivantă, ca un poem scurt, ca un haiku, ca un tulburător manifest.