Corespondență
De când am inițiat această rubrică, s-a dublat numărul scrisorilor pe care le primim la redacție. Cele mai multe conțin propuneri de publicare. Cum am mai spus, unicul criteriu în funcție de care publicăm textele primite este valoarea lor literară. Nu ne interesează identitatea autorilor, majoritatea necunoscuți, unii, debutanți, câțiva, membri ai Uniunii Scriitorilor, care aleg această modalitate de a ne contacta. Nu luăm în seamă niciun alt considerent, în afara calității textelor. Nu suntem siguri că toți cei care ni se adresează știu acest lucru, deși îl afirmăm de o bună bucată de vreme. E vorba, de pildă, despre cei care declară cu candoare că „Rl“ „e primul ziar pe care l-am cumpărat în viața mea“ (dar care se grăbesc să ne mustre că n-au găsit în numărul din 15 ianuarie nimic despre Eminescu sau despre Ziua Culturii, fapt pentru care se simt „jefuiți“). Am citat dintr-o scrisoare. Sau despre cei care ne roagă să le indicăm numărul în care urmează să apară textul și, dacă nu apare, să le explicăm de ce. Sunt cei care n-au de gând să citească decât propria creație, dacă este publicată.Iar dacă nu este publicată, să le dăm socoteală. Și, nu în ultimul rând, există cei care cred despre ei înșiși că sunt excepționali. Despre aceștia am mai scris, punându-mi de fiecare dată aceeași întrebare: de ce mai au nevoie de părerea noastră? De exemplu, un scriitor relativ cunoscut ne asigură că micul lui studiu despre Eminescu pe care ni l-a expediat este „un text capital“. Deși autoaprecierea ne-a pus pe gânduri, l-am citit totuși și l-am găsit plin de banalități inutile despre Luceafărul, „cea mai lungă poezie a lumii, inclusă în Cartea Recordurilor“, sau de afirmații sforăitoare de tipul „Eminescu a fost mai înțelept decât Shakespeare“. Nu putem încheia fără să ne referim la acei corespondenți care nu sunt la primul text tipărit în „Rl“, dar care n-au dat atenție naturii și măsurii textelor care pot fi publicate într-o revistă de formatul „Rl“. Așa încât ne trimit studii academice de zeci de mii de semne sau capitole de roman la fel de consistente, pe care, indiferent de calitatea lor, suntem nevoiți, cu tot regretul, să le respingem. (N.M.)
Cârpăceli
Nu încape îndoială că protestele dascălilor, în vara trecută, și ale fermierilor, personalului medical și funcționarilor publici, la începutul acestui an, sunt justificate. Este totodată limpede de ce guvernanții nu găsesc soluții. Motivul principal constă în aceea că dificultățile datează de prea multă vreme și se datorează unui cumul de cauze. Trebuie spus și că, dacă multe dificultăți sunt particulare, specifice agriculturii, nu puține sunt generale. Ceea ce face greu de descâlcit un ghem ale cărui fire duc în toate direcțiile în același timp. De mai bine de treizeci de ani, guvernele succesive peticesc sacul în loc să-l schimbe și n-au învățat că degeaba construiești dacă nu ești capabil să întreții. Din cârpăceală în cârpăceală, am ajuns în situația de a nu mai avea la îndemână o soluție viabilă pe termen lung în niciun domeniu de activitate. E vorba despre o boală fără leac, împotriva căreia nu există, eventual, decât paleative de moment. Declinul economiei, bunăoară, devine tot mai greu de stopat pe măsură ce se generalizează măsurile improprii, greșelile, managementul defectuos, incultura profesională. O reformă structurală a întârziat atât de mult, încât pare astăzi aproape imposibilă. Dacă ne aruncăm o clipă ochii pe revendicările diferitelor categorii de nemulțumiți, observăm că ele sunt, de regulă, punctuale, dar și că numărul lor mare (72, în cazul fermierilor) dă naștere unor evidente contradicții. O reformă trebuie să atingă fondul și să clarifice principiile. A cere, ca în majoritatea cazurilor, mărirea salariilor este tot atât de precar pe cât sunt promisiunile guvernanților de a le mări sau chiar unele măriri de strictă necesitate. Mai nou, fermierilor li s-a promis subvenționarea motorinei. Asta înseamnă a lua banii de la celelalte categorii, de la dascăli bunăoară, care, la rândul lor, au primit bani luați de la funcționarii publici și care vor lua de la personalul medical. Un veritabil cerc vicios, o rezolvare nici măcar pe termen scurt. O rezolvare adevărată ar consta într-o reevaluare economică, pornind, bunăoară, de la întrebări de tipul de ce motorina este atât de scumpă într-o țară cu resurse naturale sau de ce, având depozitele de gaz pline 100%, importăm gaz din Ungaria, care nu e producătoare, și la un preț mai mic decât acela al gazului din depozite. La fel de contrar bunului-simț economic este ca România să importe carne, legume, fructe, în timp ce țăranii și fermierii le aruncă pe ale lor, cum am văzut că făcea un producător cu laptele de vacă. Statul n-a avut nicio idee, în afara aprozarelor lăudate de un fost ministru al Agriculturii, în găsirea unui mod de a susține valorificarea pe piață a producției interne de alimente. Dacă ne plângem de concurența neloială a cerealelor ucrainene, de ce importăm aluat de pâine congelat de nu mai știu unde? Și de ce laptele vândut de țărani procesatorilor e de câteva ori mai ieftin decât cel care ajunge în magazine? Nu vorbim, așadar, despre una sau alta din dificultățile de care ne lovim zilnic cu toții, producători și consumatori, și, la urma urmelor, statul însuși, ci despre un întreg pachet. Tot ce reușesc guvernanții să facă este să improvizeze soluții punctuale. Nu există nicio înțelegere profundă și de ansamblu a fenomenului. Și dacă tot ne-am referit cu precădere la fermieri, ca un omagiu pentru determinarea lor (când scriu aceste rânduri, ei se află în cea de a 18-a zi de proteste), să spun și că miniștrii succesivi de resort sunt cei dintâi vinovați de faptul că n-avem acea înțelegere profundă și de ansamblu a falimentului anunțat al agriculturii. Incompetența lor, îngrășată de toate partidele aflate la putere după 1989 (să ne amintim că reforma agrară a consumat un an și jumătate de gândire politică), a dus agricultura într-un impas din care nu știm cum și când va ieși. Cu atât mai puțin nu știm dacă acest lucru se va întâmpla. Măsurile punctuale, multe, în plus, și greșite, nu sunt suficiente. Avem nevoie de un plan temeinic de reformă, aflat și el în impas din cauză că nu apelăm la specialiști capabili să-l conceapă și, chiar dacă am apela, nu-i văd pe guvernanți capabili să-l aplice. Am scris de curând despre incompetența care se sprijină pe incompetență și produce incompetență. Și așa, la nesfârșit. Pesimismul meu e alimentat de teama că ne-am deprins atât de bine cu cârpăceala, încât nu mai cunoaștem altă cale. (N.M.)
Când cărțile sunt apreciate la valoarea de piață
Prin amabilitatea unui colaborator al „Rl“ din Franța, am primit un e-mail conținând un articol recent din „Le Figaro“, intitulat Musso detronat, șase doamne în Top 10… Palmaresul autorilor francofoni care au vândut cele mai multe cărți în 2023. Musso s-a aflat de unsprezece ani pe locul întâi al celor mai citiți autori francezi. Topul recent îl coboară pe locul 6, printre autorii de romane feel good, adică ușurele, plăcute. Topul e ocupat pentru prima oară de autoare. (Presupun și pentru că fanele genului sunt tot doamnele.) Nicio autoare nu e foarte cunoscută, majoritatea debutând, fără succes până acum, pe internet. Uimitoare sunt cifrele: 1,3 milioane de exemplare pentru un roman semnat de Mélissa da Costa. De altfel, în Top nu intră decât cărți vândute în minimum 520.000 de exemplare. Niciuna din cele de anul acesta nu a fost înregistrată de critică. Nici nu prea era mare lucru de comentat, ca, de altfel, și în cazul lui Musso sau Lévy, ocupanți constanți ai podiumului de peste un deceniu, dar ignorați de critica profesionistă. Articolul lasă să se înțeleagă că valoarea romanelor noilor favorite ale publicului nu e alta decât a romanelor celor doi. În definitiv, problema e a cotei de piață, a succesului. Când șase milioane și jumătate de francezi se delectează cu astfel de romane, ce sens are să ne preocupe valoarea lor, a cărei lipsă nu e resimțită de atât de numeroși consumatori de literatură. Problema e a cititorilor, prin urmare: romanele sunt pe placul celor lipsiți de gust. Dar și a criticii, în măsura în care aceasta nu pledează îndeajuns, în patria lui Stendhal și Proust, cauza literaturii adevărate și nu combate cu argumente convingătoare o concepție nu numai greșită despre literatură, dar periculoasă, care flatează prostul gust, mediocritatea, stupiditatea, în loc să promoveze valoarea. Faptul că succesul și valoarea nu se mai suprapun în cultura modernă reprezintă o evidență pentru critici și sociologi. Dar ei sunt cei dintâi care ar trebui să se bată pentru valoare. Cititorul de rând ar trebui să aibă în ei îndrumători. Un fenomen cum este declinul lecturii creează riscul declinului literaturii înseși. (N.M.)
Reviste și cărți
Am primit la redacție „De spiritu et anima“, revista Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“ (nr. 6/ decembrie 2023), pe care ne face plăcere s-o prezentăm. Publicația periodică apare în condiții grafice excepționale (sunt de remarcat atât calitatea deosebită a hârtiei, cât și calitatea ilustrațiilor, toate policrome). Revista este condusă de directoarea acestei instituții, Mireille Rădoi (redactor-șef), secondată de Flaviu-George Predescu (redactor-șef adjunct). Iar echipa redacțională este compusă din Andreea Răsuceanu, Odilia Roșianu, Ciprian Dobrescu, Ana-Maria Florea, Eugen Gabor, Dragoș-Cătălin Trifan, Vladimir Pripp și Marian Oancea. Din sumarul interesant, am reținut mai multe texte: editorialul lui Flaviu-George Predescu, intitulat Un jurământ al bibliotecarului, apoi Tramvaiul 14 în literatura lui Mircea Eliade de Andreea Răsuceanu, Mihail Sebastian – file de jurnal de Filica Drăghici, Timotei Cipariu – personalitate marcantă a filologiei românești de Maria Andreia Fanea, Utilizatorul serviciilor cărții: Who is he/ she? de Maria Pilchin, ca și cele două articole semnate de Ana-Maria Florea, Biblioteca Națională a Republicii Cehe: Miracolul secret și Recomandări de lectură. Ironie și absurd în Mitteleuropa. Prin conținut și aspect grafic, această publicație vorbește convingător despre frumusețea și noblețea cărților.
La Editura Spandugino apare ediția a doua, foarte elegantă, a volumului Cinematograful gol de Daniel Cristea-Enache. Postfața cărții este cea din 2011, de la prima ediție, semnată de Radu Cosașu. Reproducem un scurt pasaj: „Poate că e un gen nou, poate că nu – oricum, pentru că nici eu nu țin morțiș să iradiez simpatie, nu voi da pe față momentele în care, la lectură, puteam să fiu prins în flagrant delict de entuziasm, conform expresiei lui Anton Holban când, la Ateneu, Sebastian l-a observat aplaudând-o frenetic pe Lola Bobescu.“. Despre noua versiune a cărții sale, autorul precizează: „Din această evidență a rezultat și felul critic în care mi-am citit din nou Cinematograful gol, intervenind în text fără remușcări de fiecare dată când mi se părea că trebuie s-o fac. Ediția de față poate fi deci considerată definitivă, fiindcă ea include această perspectivă mai nouă și mai amplă; ea are distanță și totodată distanțare critică.“
La Editura Fundației Academia Civică vede lumina tiparului o carte-document, Zbucium – file dintr-o viață trăită, de Emil Boșca-Mălin, cu introducere, note, comentarii și epilog de Oana Boșca-Mălin. Volumul beneficiază de un Cuvânt-înainte de Ana Blandiana, care scrie: „Încerc să-mi definesc și să-mi exprim emoția în fața acestui prim volum ajuns la lumina tiparului din zecile de manuscrise recuperate de la CNSAS de Oana Boșca-Mălin din dosarul de Securitate al bunicului său Emil Boșca-Mălin. (…) Acest prim volum tipărit acum este o carte ciudată, greu de descris și mai greu de catalogat, a cărei importanță e dată, în egală măsură, de cele 284 de pagini de «viață trăită» de autor și de introducerea notelor, comentariilor și epilogului scrise de nepoata autorului în încercarea aproape patetică de a fixa în memoria următoarei generații destinul dramatic amenințat să dispară în indiferența și negura timpului.“
În numărul 12/ 2023 al revistei ieșene „Expres cultural“, Liviu Ioan Stoiciu continuă lupta lui însingurată și neobosită de apărare a valorilor din literatura română de astăzi: „Dinspre viața literară, în ultimii 23 de ani – cred că sunt ani dominați de autoritatea critică (liberală) a lui Nicolae Manolescu (în 2008 a apărut Istoria critică a literaturii române care a marcat repere scriitoricești inclusiv contemporane): director al revistei-fanion „România literară“ (prin ea, Nicolae Manolescu a pus la cale listele canonice la poezie, proză și critică, perioada 1918-2018, orientative pentru posteritate).(…) Din anul 2000 s-a produs o ruptură în literatura română, tinerii inclemenți veniți în literatură (poeți, în principal; în timp li s-au adăugat și critici, și prozatori) delimitându-se de generațiile de scriitori impuse natural până să apară ei, bătând câmpii cu „expirarea“ membrilor Uniunii Scriitorilor (pe care refuză să-i citească, să-i valorizeze). (…) Din păcate, generațiile noi nu au reușit să scoată cărți care să concureze cu cărțile generațiilor vechi – rămân la un nivel literar mediu, nu scriu rău, uneori din contră, dar nu au «cărți mari» (mă uit pe lista poeților premiați «Eminescu» pentru debut de la Botoșani, câți au confirmat la nivel înalt la următoarele cărți?…“ Lectură plăcută! (Cronicar)