Corespondență
Mulțumim celor care ne trimit texte spre publicare în „R.l.“, mărturisind totodată că găsesc revista noastră una din cele mai importante din țară. Am fi bucuroși ca aprecierile cu pricina să aparțină unor cititori ai revistei. Din păcate, uneori le bănuim de complezență. În mai multe rânduri, am fost rugați să publicăm recenzii datorate unor autori necunoscuți la cărți despre care nu auzisem. Desigur, elogioase la culme. Și având, de obicei, caracter de publicitate. Am precizat, nu o dată, chiar în această pagină, că nu publicăm nimic de acest fel. Dacă doritorii de a fi prezenți în „R.l.“ ar citi revista, ar trebui să știe asta. Între ei, Gheorghe Moroșanu care ne trimite pe e-mail o recenzie semnată la… propria carte, Rareș Radu și Vali Lupescu. Sunt solicitanți care au despre ei înșiși o părere atât de bună, încât nu-și pot închipui că le poate fi respinsă solicitarea, indiferent de câți critici reputați s-ar număra printre membrii Comisiei de Validare. „Eu am publicat cărți de mare valoare… Eu vă spun fără nicio laudă deșartă că sunt cărți de virtuozitate literară…“ Alții ne țin lecții, trimițându-ne la clasici: Călinescu, Bahtin (!), Jakobson (!), Wolton (!!). În fine, unii nu cunosc prevederile statutare.
„Vă mulțumesc frumos că m-ați publicat în revista Dvs. La rubrica «Rebut»“, ne scrie ironic Vlad Neagoe. Apoi continuă pe un ton serios că francezii și americanii „au scris că am geniu natural“. „Și răposatul Țeposu a scris că am geniu.“ Ceea ce urmează e de-a dreptul alarmant: „Am citit (sic!) de câteva zeci de ori pe așa-zișii poeți importanți ai României: T. Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Blaga și pe alții. Pe crucea mea, de fiecare dată mi s-au părut atît de ridicoli și stupizi că mă scofâlceam de rușine. Eminescu e abia poet și în locurile folclorice.“ În încheiere: „Așa că publicați (sic!) fără frică la rubrica «Rebut»“. Mărturisim că ne-a luat un pic frica, așa că nu-l mai publicăm pe autorul minunățiilor de mai sus la rubrica cu pricina.
Nu e prima epistolă pe care ne-o trimite „scriitorul Ștefan Dumitrescu“. D-sa dorește din partea noastră recunoașterea valorii unei opere de-o viață, 50 de volume de literatură, „plus cărți de știință“, care au primit numeroase aprecieri superlative, între ele propunerea ca autorul să fie inclus pe lista candidaturilor la Nobel. Toate absolut meritate, după părerea autorului însuși, de vreme ce „Domnul mi-a dăruit mult talent literar“. Ca om de știință, Șt.D. a publicat lucrări de viitorologie, care ar putea „să schimbe chipul României de azi și să orienteze soarta planetei“, dacă „așa cum știm din istoria omenirii“, ideile îndrăznețe „n-ar fi acceptate decât cu greu“. În privința viitorologiei, nu ne putem pronunța. În privința operelor literare, autorul n-are, în fond, nevoie de părerea noastră, date fiind părerea proprie și aceea a Societății Scriitorilor Români din Basarabia care l-a recomandat pentru Nobel în următorii termeni: „Scriitor total și om total. D-sa a marcat literatura noastră contemporană, creând opere nemuritoare ce au o valoare universală.“ Ca să nu mai vorbim despre părerea sinologului Constantin Lupeanu, care consideră că romanul lui Șt.D. Uriașii de demult (eLiteratura, 2020) stă cu onoare alături de cele patru romane fundamentale ale Chinei din toate epocile. „Pe crucea noastră“, cum zicea un corespondent, de ce o fi având Șt.D. nevoie de recunoaștere din partea noastră?
Alexandra Mușat ne roagă să mediatizăm următoarea scrisoare care n-a reținut atenția autorităților din sectorul 3 al Capitalei. Iată ce scrie autoarea: „Numele meu este Alexandra Mușat și locuiesc în București Sector 3. Trecând deseori pe lângă fosta Școală Ciocanul de pe Calea Dudești, în spatele parcării Mall Vitan București, Sector 3 (imobilele din Calea Dudești nr. 127, lot 1, sector 3 și Str. Prof. Petre Cumpănici nr. 14A – fost Calea Dudești numerele 125A, 125B, 127, Str. Petre Cumpănici nr. 14A), am putut constata nu numai starea deplorabilă în care se află aceste clădiri, ci și mirosul de putrefacție, șobolanii care mișună printre zecile de gunoaie și focarul de infecție care se află în incinta acestei foste unități de învățământ.
Am făcut sesizare de mai bine de un an la serviciul de salubritate al Sectorului 3, la PMB, la Garda de Mediu București, însă aceste instituții nu au respectat termenul legal – nu numai că nu s-au deranjat să îmi răspundă în termenul legal, dar nici nu au făcut nimic. Astăzi, 13 ianuarie, a izbucnit un incendiu în acest loc, probabil persoanele fără adapost și consumatorii de droguri au reușit această performanță. Cineva ar trebui să fie responsabil cu igienizarea și paza acesteia, pentru ca oamenii fără adăpost să nu mai facă un dezastru. În calitate de contribuabil, mi-aș dori să trăim într-un mediu curat și civilizat, în special în centrul unei capitale europene, dar se pare că autoritățile române nu fac nimic până nu moare cineva. Nu mai menționez că zidurile rămase stau să cadă, sunt aproape prăbușite. Vă rog să mediatizați acest dezastru ecologic din inima Bucureștiului, în măsura posibilităților. Vă mulțumesc, Alexandra Mușat“ (N.M.)
Incompetența face prăpăd în toată lumea
Incompetența reprezintă, peste tot în lume, fenomenul cu cele mai grave consecințe pentru civilizația contemporană. Zicala românească „omul potrivit la locul potrivit” ar trebui citită pe dos. Din păcate, fenomenul cu pricina este subapreciat, în sensul că e rareori văzut ca principala cauză a derivei societății actuale. Incompetența este urmarea promovării iresponsabile a mediocrației în locul meritocrației, rod al înlocuirii criteriilor de valoare cu criterii legate de rasă, de sex și de altele așijderea. Ea este aceeași sub diferite nume, political correctness, nepotism, trafic de influență, mită sau ce mai doriți, depinde de meridian și de tradiții locale. Comunismul discrimina în funcție de originea socială. Un unic criteriu, deși decisiv. Astăzi, discriminarea este multiplă. Dar rezultatul este, în fond, același: ineficiența generală a tuturor activităților publice (cele private mai au o mică șansă de salvare).
Încep cu școala, de la primară la universitate. Ce se întâmplă acum în Universitățile americane cele mai reputate nu e doar un scandal ocazional legat de aplicarea DEI în promovarea cadrelor și a studenților, despre care am scris. Viitorul în care societatea americană va depinde de incompetența cronică a absolvenților din universitățile contemporane nu pare deloc promițător. Tehnologia excepțională a zilelor noastre are nevoie de profesioniști excepționali. Potențialii profesioniști de mâine vor fi aceia care beneficiază astăzi pe criterii fără legătură cu priceperea. Cine nu știe că fiecare generație e rodul celei dinaintea ei? Incompetența generației actuale se va reflecta neîndoielnic în incompetența generației următoare.
La noi, political correctness este într-o fază de șantier în universități și în cultură în special. Nu toți intelectualii sunt conștienți de pericolul pe care fenomenul cu pricina îl constituie. Dar incompetența este bine reprezentată pe plan național prin alte fenomene. În primul rând, prin promovarea pe scară largă a mediocrației, în funcție de nepotism, rudenie de orice fel, amantlâc, mită, trafic de influență și multe altele. Numirea în funcții importante a unor inși fără nicio pregătire în domeniu a devenit un fapt curent. Inși cu dosare penale ajung să conducă instituții pe care le-au păgubit în trecut. June copile fără școală (afară de aceea a vieții, care presupune silicoane și alte marafeturi bătătoare la ochi) dirijează agenții ale statului. Sau infestează cu nurii lor cabinete ale unor înalți funcționari publici. Cutare ministru și-a numit în funcții bine retribuite soția, fiica, ginerele, cumnata, ba chiar și amanta.
Cum ne putem aștepta, în aceste condiții, ca lucrurile să meargă bine în țară? Vrem să diminuăm frauda. Minunat! Dar dosarele făcute de procurori sunt varză. Vrem să recuperăm banii furați. Dar instituția de profil creată acum câțiva ani nu reușește să recupereze mai nimic. ANAF îi vânează pe micii datornici, dar îi lasă nepedepsiți pe milionari. Vrem ca fugarii în străinătate să fie extrădați, dar dosarele întocmite de magistrați incompetenți nu conving autoritățile europene. Agenția de combatere a drogurilor prinde peștișori și scapă rechini. Din incompetență, bineînțeles. Lanțul slăbiciunilor este nesfârșit.
Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este faptul că această incompetență generală și cronică pune în pericol civilizația pe care înaintașii noștri au construit-o vreme de secole. Nu subapreciez riscul unui al treilea război mondial sau al unei catastrofe nucleare, datorat demenților care ne conduc, dar mă tem mai mult de catastrofa pe care incompetența, nu doar a liderilor politici, dar a societății în ansamblul ei, o va produce într-un timp care poate fi calculat la scară umană. (N.M.)
Versuri, nume, titluri
Răsfoiesc publicații cu apariție întârziată și cad peste tot felul de versuri, unele mai bune, altele mai rele, în fine, altele… Revistele românești se numără printre puținele din Europa care publică pagini de poezie. E desigur spre lauda lor. Calitatea e altceva. Mai discutabilă decât oricând înainte. Am tot scris despre asta. Câteva grupaje de poezie publică trimestrialul „Mișcarea literară“ de la Bistrița, 2-3/2023, un număr dublu, penultimul pe anul trecut, cu multe lucruri de citit. M-am oprit la paginile de poezie, fiindcă sunt mai numeroase decât oriunde în presa culturală. Și e bine că sunt grupaje, fiindcă ne putem da seama mai bine de valoarea autorilor. Majoritatea, puțin sau deloc cunoscuți. Redacția face bine că îi prezintă pe unii dintre ei. Aflăm astfel ce vârstă au, dacă au mai publicat, în presă ori în volum. În numărul cu pricina, dăm, de exemplu, peste versuri total neinspirate ale Andei Comșa-Chiș, care are deja două volume la activ, precum și două premii (al revistei „Familia“ și respectiv „Discobolul“). Versurile din „Mișcarea literară“ sunt absolut ininteligibile: „Nu mai sunt nici frânghie nici pasăre/m-am metamorfozat/ într-un om de cărămidă/ puterea Cuvântului/mă ține departe de balamale/ dincolo de ispita lichidă a evoluției/din carne către lut/dinspre cutie către lacăt/nu mai sunt nici ușă nici zid/doar un paravan prin care/ dimineața se fac țăndări/tablouri cu fiara neîmblânzită.“ În schimb, Paula Erizanu, fără prezentare, probabil tânără, judecând după unul din versuri („Sunt la vârsta primelor compromisuri“), pare să fie o poetă interesantă, talentată și cultivată. Sper să mai auzim de ea. Dacă îmi permite, ar fi bine să-și găsească un pseudonim. Chiar dacă a mai publicat, în țară și în străinătate. Nicidecum un nume de scenă, cum se spune în altă artă, fandosit, sclifosit, „artificial“. Unul banal. Lucrul e mai important decât se pare. Sunt nume care îți interzic accesul în istoria literaturii. Nu glumesc câtuși de puțin. Toată lumea e de acord că a avut dreptate Iosif Vulcan să schimbe Eminovici în Eminescu, la debutul poetului în „Familia“. Chiar dacă nu cred să-i fi trecut prin cap ideea că epigonul pașoptiștilor din Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie va primi în posteritate titlul de „Poet Național“. Titlu greu de imaginat dacă ar fi rămas Eminovici. Și situația inversă este de luat în considerare: un poet contemporan, pe nume Lucian Blaga, a avut buna idee să-și pună pe cărți un nume oarecare, altul, firește, decât al marelui omonim. Cu titlurile cărților e aceeași problemă. Sunt autori tentați să-și boteze cărțile cu titluri ciudate, care li se par lor frumoase ori expresive. Un scriitor contemporan din Moldova (sau din Basarabia) a avut ideea năstrușnică de a-și intitula un volum Pizdeț. Chiar dacă în rusa din care provine cuvântul nu sugerează ce sugerează în română, el a făcut ca volumul să nu aibă decât, știu eu, una sau două recenzii, să nu figureze în bilanțuri sau pe listele de premii literare. Există destule titluri care par de neînțeles: Lup de poet. Altele prețioase: Un zâmbet mi se agață de buză, Păpădiile spaimei, La poalele Sodomei, De-a fotonii. Unele oximoronice: Gheare blânde. Altele neserioase: Cai verzi pe pereți. Ce ar mai fi de spus? (N.M.)
Titluri noi
Un semnal venit din lumea normală
Am primit săptămâna trecută la redacție două titluri recente. Ambele văd lumina tiparului la Editura Universității de Vest din Timișoara și ambele îl au în centrul lor pe Mircea Mihăieș. Unul dintre volume se intitulează Atlanticul imaginar, apare în seria de studii americane și este o reeditare a cărții tipărite de Mircea Mihăieș în anul 2002. După cum precizează autorul, în comparație cu ediția originală, aceasta conține șapte capitole noi, care ilustrează preocupările sale în domeniul anglisticii și americanisticii, „fiind un pandant la cărțile consacrate unor autori precum William Faulkner, James Joyce, Leon Wiseltier sau Tony Judt“. Despre valoarea și importanța volumului vorbește, în termeni categorici, Cristina Chevereșan, directoarea de astăzi a Centrului de Studii Americane de la Universitatea de Vest: „Atlanticul imaginar a reprezentat încă de la prima sa ediție (2002) o carte fundamentală a anglisticii și americanisticii timișorene, apărută la Editura Universității de Vest drept elegantă confirmare a atașamentului unui autor de anvergură față de Alma Mater. Studiile profesorului Mircea Mihăieș nu constituie doar incursiuni de finețe în zonele sensibile și fascinante, de confluență și interacțiune ale literaturii scrise în limba engleză pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic. Educațional și instituțional vorbind, ele au stat la temelia afirmării Studiilor Americane la Universitatea de Vest din Timișoara drept pol de cercetare solid, captivant, cu deschidere internațională…“. Cealaltă carte, intitulată foarte frumos Tu ești Mircea?, este un volum coordonat de Cristian Pătrășconiu și Robert Șerban și cuprinde texte prin care o sumedenie de scriitori și de universitari îl omagiază pe Mircea Mihăieș la împlinirea vârstei de 70 de ani (să spui că are această vârstă sună absolut neverosimil, atunci când e vorba despre cineva atât de tânăr la minte și la scris, așa cum este el!). Să notăm numele celor prezenți în volum. Lista e impresionantă: Brîndușa Armanca, Adriana Babeți, Paul Eugen Banciu, Grațiela Benga, Adrian Bodnaru, Daciana Branea, Dorian Branea, Pia Brînzeu, Alexandru Budac, Eugen Bunaru, Mădălin Bunoiu, Adriana Cârcu, Cristina Chevereșan, Gabriel Chifu, Livius Ciocârlie, Valentin Constantin, Dana Crăciun, Radu Pavel Gheo, Gabriela Glăvan, Mihăiță Horezeanu, Marius Lazurca, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Manolescu, Viorel Marineasa, Camil Mihăiescu, Călin-Andrei Mihăilescu, Virgil Mihaiu, Rareș Moldovan, Ioan T. Morar, Alexandru Oravițan, Adrian Papahagi, Cristian Pătrășconiu, Dana Percec, Lucian P. Petrescu, Marilen Pirtea, Andrei Pleșu, Vasile Popovici, Ioan Stanomir, Andrei Șerban, Robert Șerban, Daniela Șilindean, Corina Șuteu, Vladimir Tismăneanu, Marcel Tolcea, Cornel Ungureanu, Gheorghe Vidican, Răzvan Voncu, Smaranda Vultur. După cum se vede, sunt nume prețioase ale culturii noastre, de peste tot din spațiul românesc, dar mai cu seamă din Timișoara.
Asupra acestui detaliu am vrea să stăruim: este admirabil valul de prețuire care vine spre Mircea Mihăieș din partea alor săi, a celor de acasă. Cunoaștem prea bine propoziția biblică: Nimeni nu e profet în țara lui. Și, de regulă, adevărul acestui adagiu se confirmă. Nu este însă și cazul lui Mircea Mihăieș la Timișoara. Fericită excepție! Palmaresul lui Mircea Mihăieș este cu totul deosebit: s-a impus atât prin cărțile sale extraordinare (pentru care este multipremiat cu cele mai însemnate distincții literare românești), cât și prin activitatea universitară și prin ceea ce am numi opera și prezența lui instituțională.
Care ar fi calitățile care l-au dus la aceste performanțe culturale? În primul rând, am zice, pasiunea de a citi dublată de talentul ieșit din comun de a citi. (Într-un recent interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu în revista noastră, M.M. mărturisea: „… nu cred că mă pasionează ceva mai mult decât cititul. Orice altă activitate mi se pare o pierdere de timp, o risipă de timp care duce la anularea ființei…“.) Cititul ca pasiune obsesivă, definitorie l-a dus la dobândirea unei dimensiuni care i-a servit ca fundament pentru tot ce a realizat: știința de carte. Iar aceasta, în combinație cu alte însușiri personale, inteligența lui critică și speculativă, înzestrarea lui scriitoricească puternică și multivalentă (de la proză la texte de analiză politică, de la subtile exerciții hermeneutice la articole polemice devastatoare, toate îi sunt la îndemână) au contribuit la constituirea unei biografii literare și intelectuale de o înălțime cum puține sunt astăzi. A, și încă un element ce nu poate lipsi din compoziție: într-un prezent al atâtor inși-giruetă, al atâtor oportuniști meschini, el este un om cu convingeri, cu principii, pe care le afirmă cu onestitate, cu tărie și consecvență.
Și nu doar lumea academică, elitele culturale îi recunosc meritele, ci și urbea întreagă unde-și duce viața. Într-o ceremonie care a avut loc în acest început de an, Mircea Mihăieș a primit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara. E un eveniment care ține clar de o lume normală: instituțiile din țara noastră să recunoască și să omagieze adevăratele valori, conștientizând că doar prin asemenea personalități se pot legitima viabil și durabil, iar nu altfel, cum a intrat în obișnuința locului la noi, prin fel de fel de serbări îndoielnice și prin statui ridicate unor așa-zise personalități, în realitate doar inși de mucava. Dacă în toate orașele românești cei puși pe piedestal ar fi de statura culturală, morală și profesională a lui Mircea Mihăieș, atunci România ar fi și ea pe de-a-ntregul altfel, așa cum ne-o dorim. (G.C.)