Textele adunate în O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se întâmplă; noua carte a lui Alexandru Călinescu, au fost publicate în „România literară“, „Dilema veche“, „Viața Românească“, „Ziarul de Iași“ în intervalul 2020-2023 și alcătuiesc o cronică a lumii de azi cu caznele și raznele unei societăți în schimbare. Autorul și-a împărțit cartea în două părți, Vești din „lumea nouă“ și Lecturi care-și corespund tematic pe un portativ extins, partea lecturilor alcătuind cumva și o contrapondere luminoasă, convivială, a unei sociabilități elegante care răspunde la ceea ce interogația pe care Roland Barthes o lansa cu titlul de curs: Comment vivre ensemble. Articolele din prima parte răspund provocărilor unui timp nebun, pandemia de corona virus, declanșarea războiului între Rusia și Ucraina, asaltul contra „societății deschise“ cum o numea Karl Popper și, în particular, acaparărilor universităților de către formele radical-ideologice ale politically corectness-ului neofeminismului, mișcărilor woke, black lives matters, cancel culture, meetoo cu varianta franceză balancetonporc, mișcărilor ecologiste radicale etc., desenând conturul unei „brave new world“ postmoderne, postumane, postadevăr. Lecturile care corespund tematicii reflectă uneori, printr-un retrospectivism nostalgic, lumea veche, un fel de la belle époque care reverberează cu toate hopurile unei istorii tumultoase până la finele secolului XX, cu manierele ei, cu gusturile ei, cu un alt tip de sociabilitate, o lume din care nu lipsesc provocările ideologice, fanteziile utopiste și inflamările revoluționare de tipul șaizecioptismului în Franța, dar nici marii cineaști, marii scriitori, locurile emblematice ale unei boeme fertile, diverse fără complexe, cultural și ideologic, cu cafenelele, bistrourile, restaurantele, buchiniștii și librăriile ei. Aș zice, o altă Franță și un alt Paris, pentru că la ville lumière este locul unde elegantul profesor universitar ia temperatura vremurilor. Cultivarea gustului, bunului gust, inclusiv cel palatal prin gastronomie, este în centrul „lecturilor“ care reînnoadă cu tradiția unei Franțe d’antan, tolerante, elegante, subtile, nuanțate, animate de pasiunea ideilor, de literatură și de un hedonism superior, informat cultural. Într-un fel, avem și două lumi, una anglosaxonă, preponderent americană de unde a pornit valul noilor reducționisme ideologice și una atinsă de aripa nostalgiei, cea a Franței tolerante și cultural globalizante de dinainte de globalizare. Universitarul este destul de discret în privința propa gandiștilor locali ai acestor neoideo logii de import, dar poți face exerci țiul identificării lor printr-un citat sau punând la lucru memoria cultu rală recentă.
Aproape fiecare eseu se sprijină pe o lectură edifi catoare, pe cel puțin o carte sem nificativă sau ar ticol care (re)lansează dezbaterea, astfel încât volumul adună și o bibliografie prestigioasă în ceea ce privește istoria ideilor, inclusiv literare, care grupează spirite lucide care se opun tăvălugului uniformizator al neoideologiilor pomenite mai sus. Felul în care dictatorii au modelat, modelează lumea, dar și discursul propagandei, de la stalinismul, maoismul și ceaușismul târziu de ieri și la putinismul de azi cu recrudescența unor revizionisme, a unui naționalism tribal-extremist, a unei stângi radicale progresistă constituie un alt subiect de reflecție întemeiat pe frecventarea unor reputați istorici și filosofi ai culturii, precum Orlando Figes, Frank Dikötter, Dennis Deletant, Jean-François Revel, Pascal Bruckner, Jean-François Braunstein, Iegor Gran etc. Dacă mecanismele cultului persona lității de ieri și de azi ilustrează adesea butada ionesciană cum că „puțin lucru separă oribilul de comic“, absurdul care virează spre grotesc într-o formula unui activism neobosit este ilustrat din plin de discursurile noilor „directori ai diversității“, de delirul identitar, de proiectele de „decolonizare“, de construcțiile și deconstrucțiile de gen cu numeroase exemple pe care ideologii de școală nouă le oferă. Precum feminista care „și-a deconstruit soțul“ sau inenarabila sorbonardă, activistă queer, Rachele Borghi, cu studii precum Spațiul-corp ca laborator: pornoactivismul sau Corpul ripostează, Lesbienele sunt ele (in)vizibile în spațiul public? Cercetare asupra teritorialităților lesbiene la plajă etc., care-și ilustrează performativ conferințele cu un număr de streaptease.
Spre exemplu, articolul care conferă și titlul volumului, O lume care a luat-o razna, este scris ca o reflecție pe marginea cărții lui Pascal Bruckner Un vinovat aproape perfect. Construirea țapului ispășitor alb din care universitarul ieșean extrage și o serie de exemple edificatoare pe care le completează într-un top al aberațiilor (Escalada aberațiilor). O parte dintre ele vizează un proces de cenzurare, uneori de rescriere în cheie ideologică a „clasicilor“ literaturii și culturii occidentale, de la antichitate până în zilele noastre, evacuarea „canonului occidental“ despre care vorbea Harold Bloom, acuzat că reflectă „suprematismul alb“, fascist, rasist și misogin. În materie de aberație și grotesc, o serie de „propuneri“ de revizuire depășesc chiar și standardele ideologice ale stalinismului. („Antichitatea clasică e un mit euro-american“, „clasicii sunt toxici“, „muzica europeană albă din perioada sclavagismului“ etc.) Însă asocierile de larg spectru cultural îi permit lui Alexandru Călinescu să privească brava lume nouă prin ochii unui autor de „mistere“ detectivistice, precum Léo Malet și a Parisului anilor 1950-1960, imaginându-și o coliziune dintre cele două culturi una universalist tolerantă și cea actuală a intransigențelor ideologice.
Ce observă printre altele Alexandru Călinescu? O nouă alianță toxică între fanatism și prostie a luat naștere, pentru că noile ideologii le convoacă pe amândouă oferindu-le tribune și rezidență permanentă, paradoxal, în chiar locul unde ar trebui să nu poată ființa, în universități. Bolșevismul care a prezidat edificarea dictaturilor comuniste cu hecatombele lor s-a reinventat, bazându-se pe ceea ce Jean-François Revel numește inspirat „negaționis mul procomunist“. O proteică stângă neomarxistă, cu mu tații spectaculoase, ceea ce Horia-Roman Patapievici numea „comunis mul american“ a luat naștere în interiorul unor democrații auten tice, subminându-le din interior și pro pagându-se cu forța modelului prestigios din Ame rica spre Europa. Rescrierea istoriei, practică curentă în cadrul dictaturilor comuniste, își are acum un corespon dent în cancel culture, cu efecte spectaculoase, precum transformarea unor tribune democratice prestigioase, precum „New York Times“ în platforme propagandistice. Proiectul 1691, lansat de faimoasa gazetă propune o re scriere a istoriei Americii, în care „nașterea unei națiuni“, cu titlul celebrului film al lui Griffit, începe din perspectivă decoloniza toare, cu venirea primilor sclavi pe con tinentul american. O nouă poliție a gândirii stabi lește liste de cuvinte interzise, edificând, totodată, o orwelliană „nouă limbă“, un limbaj ideologizat, conceptual al urii și re sentimentului, cu hibridizări baroce, „ordinea hete ro-patriarhalo-colo nială“, „estetica petro-sexo-rasială“, sau propuneri fantasmagorice „corp cu vagin“ pentru femeie, „părinte care dă naștere“ în loc de demodat-dicriminatoriul cuvânt „mamă“, „iel“ pentru non-binari etc. Are loc o rese mantizare ideologică prin ceea ce se cheamă, în jargonul neofeminist, principiul „intersecționalității“, a trei factori: rasă, clasă, gen. Este reconfigurată politico-ideologic, dar cu semn schimbat, ura de rasă, – cel detestabil și descalificat, în orice caz, culpabil și inferior, este albul. Se revine la ura de clasă, condamnabil(e) fiind individul educat-cultivat și relativa sa prosperitate, mic-burghe zul occidental, ca și cultura și civilizația europeană în ansamblul ei, care au iradiat în spațiul american, făcute responsabile pentru perioada colonială și pentru sclavagism. Ca noutate, purtând marca prezentului, apare ura de gen, cel meprizabil și detestabil fiind bărbatul alb, heterosexual, violator prin propria sa natură decăzută. O circumstanță agravantă este asumarea credinței creștine, ortodoxe, catolice, protestante etc., prin contrast cu apartenența la islam conotată pozitiv, islam cu care stânga radicală a realizat o minunată simbioză.
Pe urmele lui Raymond Aron, Alexandru Călinescu se definește prin toate aceste articole, totodată și luări de poziție – exemplar în acest sens este Neliniști identitare – drept un „spectator angajat“, în termenii peiorativi ai stângii radicale progresiste în multiplele ei manifestări publice, un „conservator“, un „reacționar“, un „elitist“ (greu de contestat acest lucru când dispui de cultura lui Alexandru Călinescu!), un „heterosexual“ și un creștin ortodox. S-ar putea ca în viitor declinarea identității în termenii de mai sus să devină un fapt riscant, așa cum erau în comunism opțiunile de lectură, pentru a nu mai vorbi de idei.