În anii 1960-1980, s-a vorbit mult și în toată lumea despre romanul sud-american. Atât despre valoarea lui, cât și despre succesul lui la cititori aparținând unor culturi diferite. A fost vorba despre un adevărat fenomen. Majoritatea autorilor, începând cu Marquez și încheind cu Llosa, sunt și astăzi nume binecunoscute. Excepțională a fost, pe lângă numărul cititorilor, influența exercitată asupra romanului european al epocii. Într-un fel, scriitorii latino-americani își plăteau o datorie istorică față de literatura europeană. Ceea ce nu s-a întâmplat cu romanele de pe alte continente, de pildă din Japonia sau din China, unde procesul a fost invers, romanele asiaticilor îmbrăcând, odată cu sfârșitul secolului XIX, straie europenești. Nu despre ceea ce au învățat europenii de la sud-americani vreau să vorbesc acum.
Dar înainte de a veni la subiectul adevărat al Editorialului, nu pot să nu evoc o discuție, la care m-am mai referit, pe care o găsesc plină de tâlc, când vorbim despre romanul latino-american. Discuția a avut loc între Constantin Țoiu, care mi-a relatat-o, și un romancier sud-american, i-am uitat numele, prin anii 1960, când acesta ne-a vizitat țara. Întrebat de Țoiu ce părere are despre romanul european, vizitatorul și-a mărturisit o mare prețuire pentru clasicii genului, dar a ținut să spună în ce constă noutatea pe care autorii sud-americani au adus-o în formula romanului. A spus în esență următoarele: voi, europenii, ați imaginat nu o dată, ca să luăm un exemplu, scena evadării unui deținut din ocnă sau din temnițe uitate de lume și pe care ați povestit-o în chip cât se poate de plauzibil sau de aventuros; noi povestim complet diferit o astfel de scenă, și iată cum: îl imaginăm pe protagonist săpând un tunel sub zidurile groase și asta, vreme de treizeci de ani; și, ce credeți că se întâmplă mai departe, se întâmplă că, odată ajuns la capăt, deținutul constată că ușa celulei e deschisă, ca și poarta cea mare a închisorii, așa că iese fără a întâlni nicio piedică și dispare pentru totdeauna în liber tatea atât de trudnic și, totodată, atât de neașteptat obținută.
Succesul romanului sud-american la vremea lui m-a făcut să-mi pun o întrebare la care caut și astăzi un răspuns cât mai clar. M-am întrebat anume în ce constă legătura dintre valoare și succes în artă. Care să ne explice succesul unui poet francez neînsemnat, pe numele lui, azi uitat, Sully Prudhome, laureat al Premiului Nobel într-un an în care era nominalizat Cehov, și insuccesul unui imens artist ca Van Gogh, care nu reușește să vândă nicio lucrare în întreaga lui viață. Există cu siguranță mai multe explicații pentru discordanța dintre valoare și preț decât pentru concordanța lor. Acest lucru se întâmplă, pentru că cei mai mulți factori pe care trebuie să-i luăm în considerare nu sunt, de obicei, favorabili unei astfel de potriviri. Din contra, pledează în defavoarea ei noutatea operei, „curajul“ subiectului, caracterul experimental, inedit, al mijloacelor, neconformarea la tradiția literară, experiența de lectură a publicului cititor și așa mai departe. Ca să mă refer exclusiv la factori interni: adică literari. Modernitatea a pus mereu o frână succesului. Cititorii sunt mai conservatori decât scriitorii. Criticii dețin o poziție intermediară: pe de o parte, prudență, pe de alta, un interes deloc neglijabil de a ieși în întâmpinarea noului. În fine, să nu uităm școala: glumind pe jumătate, aș spune că există puține opere valabile neșcolite, netrecute prin școală. La propriu, ca și la figurat.
O chestiune dureroasă pentru noi, românii, este lipsa de prestigiu a literaturii noastre în lume. O literatură valoroasă, dar fără succes în afară. Una din cauzele invocate a fost aceea a nesincronizării cu literatura occidentală. Au existat, e adevărat, unele momente de sincronizare, dar care n-au lăsat urme. Au lăsat, în schimb, urme momentele de nesincronizare. (Culmea este să avem parte de sincronizare astăzi, când trendul literaturii occidentale este spre abis, cu școală, cu cititori, cu stat cu tot.) Chestiunea cu pricina a venit deseori în actualitate. Nu sunt multe de adăugat la fondul discuțiilor pe această temă, chiar dacă nu ne mai bucurăm astăzi de calmul de odinioară al dezbaterilor (din păcate, nu numai literare). Orice ar fi, eu continui să cred că nu putem sta cu brațele încrucișate din ideea că nu mai e nimic de făcut. Realitatea ne oferă, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă (ah, Lenin!), motive puternice să repunem pe tapet toate dificultățile cu care ne confruntăm, printre ele unele despre care n-a fost vorba niciodată. Iată, ne-am tot plâns de faptul că micuța noastră limbă nu ne permite ieșirea în lumea mare a literaturii. Ne-am tot zis: ferice de pictori și de muzicieni, cu limbajul lor universal! Și, încă, n-am încetat să ne plângem de faptul că ieșirea nu s-a produs la timpul potrivit, ci a fost una întârziată cu deceniile sau cu secolele. Din păcate, am privit tot timpul paiul din ochiul altuia și nu bârna din ochiul nostru.
Ce vreau să spun este că, „aici șezum și plânsem/la voroavă ce ne strânsem“, am ratat câteva ocazii de a ne sincroniza. Cu alte cuvinte, că responsabilii de această situație suntem noi înșine. De reușit, am reușit, bunăoară, să ne sincronizăm în trecutul îndepărtat, recurgând la limba latină și la modele grecești. În secolul XIX, romanticii noștri au fost sincroni cu romanticii din cea mai mare parte a Europei, cum a dovedit Virgil Nemoianu într-o carte pe care universitarii noștri o ignoră, preferând teza mai veche a unui romantism românesc defazat și prea îndatorat clasicismului târziu. Am avut până și inițiativa în cazul avangardei interbelice. Însă mai mult am încercat să ajungem din urmă literatura occidentală. Nu știu de ce nu s-a observat una din cele mai mari și recente ratări: aceea de imediat după 1989. Care strânge ca într-un snop cauzele care au ținut cultura română în afara circuitului european atât amar de vreme.
Să mai spun o poveste. Am amintit de fenomenul reprezentat de romanul latino-american. La baza lui s-a aflat un fenomen social. În anii 1950, numeroși emigranți din America de Sud locuiau la Paris, într-un cartier, refugiați din cauza dictaturi lor din țările lor. Era suficient să se deschidă o fereastră și cineva să strige cât îl ținea gura „a căzut dictatorul!“, pentru ca toți să iasă la ferestre și să-și strige bucuria, fără a se întreba dacă dictatorul este din țara lui. Când refugiații din Argentina și din celelalte țări și-au publicat primele romane, succesul a fost fulgerător în Franța, în Europa și în întreaga lume. Li se deschisese o poartă spre universalitate. Și au folosit-o.
În 1989, i s-a deschis și României o astfel de poartă: prima revoluție anticomunistă televizată. Vreme de câteva luni, Europa a fost interesată de România și de cultura română ca niciodată înainte. Amintindu-mi de acele luni, simt și acum un fior pe șira spinării. Am reluat legături rupte de o jumătate de secol. Institutul Cultural Francez ne-a dăruit sute de volume, care se află și acum pe rafturile de la „România literară“. Editurile străine ne solicitau colaborarea. În metroul parizian, toți cerșetorii erau români. Călătoriile în afară, bursele deveniseră curente. Vreți să știți câți au plecat recomandați doar de mine? Acest ciclu de viață socială și culturală s-a închis odată cu mineriada din iunie 1990. După șase luni de euforie, au urmat treizeci și patru de ani de dezamăgire. Poarta s-a închis. Definitiv? Nu-mi doresc asta. În fond, nu știu. Ceea ce știu este însă ceea ce spune Kafka în parabola lui: nu există decât o singură poartă pentru un om. De ce n-ar fi adevărat și pentru o societate?