Dipticul format din Pasagerul și Stella Maris (2022, pentru ambele) reprezintă cântecul de lebădă al prozatorului și scenaristului american Cormac McCarthy (a decedat în 2023). Imensa sa producție literară, începând cu mijlocul anilor 1960, derutează prin consistență, varietate și spectacol. Campion al distopiilor postapocaliptice și al lirismului crud, al candorii umane supraviețuind în uriașe câmpuri de violență și nebunie, McCarthy nu și-a dezamăgit niciodată cititorii. Capodopere precum Meridianul sângelui (1985), unde vechiul vest american devine un eschaton poetic al morții infinite, Nu există țară pentru bătrâni (2005) – thriller al goanei individului pentru propria supra viețuire prin orășele și deșerturi, cu ucigașul dement pe urme, sau Drumul (2006), o poveste tragică și duioasă despre umanitatea viitorului devastată de foamete, îngheț, crime și cata clisme naturale, sunt tot atâtea romane care au marcat imaginația de dată recentă (ultimele două au fost ecranizate eponim cu mare succes și au devenit filme de referință). Trickster literar inclasabil, adesea prea întunecat și pesimist, dar cu un discret atașa ment față de valorile umane pe care istoria amorală le ignoră sis stematic, McCarthy a dus la ultimele consecințe negativul, dezon tolo gizarea și demoni cul unor Edgar Poe, H.P. Lovercraft, William Faulkner, Kurt Vonnegut sau Thomas Pynchon.
Există în Meridianul sângelui o replică emblematică pentru imaginarul mccarthyan (nu că n-ar fi zeci de astfel de replici în cărțile sale), o spune un bătrân vânător de bizoni tânărului protagonist cândva, în iarna lui 1878: „Mă întreb dacă mai există lumi ca asta. Sau dacă asta-i singura.“ (trad. Iulia Gorzo, 2011) Nedumerirea nu e doar un corolar gnostic sau cosmologic al unui exaltat obosit de priveliștea sutelor de animale împușcate pentru blană, ci o afirmație indirectă despre o lume colcăind de prezența răului, în toate formele sale, o lume absurdă, imposibilă în entropia ei, o lume de la care Dumnezeu și-a întors fața sau din care lipsește cu desăvârșire. Ea se potrivește perfect și cu cele două romane ale dipticului de care e vorba aici, îngemănate narativ precum cei doi eroi în jurul cărora se construiesc.
Bobby și Alicia Western sunt doi frați (băiatul e cu șapte ani mai mare), copii ai unui cuplu care a lucrat la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în cadrul proiectului Manhattan pentru producția bombei atomice, locuind în celebrul „oraș atomic“ din deșert, despărțindu-se inexplicabil, după un timp, tot așa de inexplicabil cum se și întâlniseră. Murind la intervale diferite din cauza radiațiilor, părinții i-au lăsat pe cei doi în grija unei bunici, undeva, într-un paradisiac spațiu rural. Genialoizi și precoce în toate, moștenind genetic zestrea intelectuală a tatălui lor, cei doi au studiat matematicile la universitate: Bobby le-a părăsit pentru fizică, apoi a devenit pilot de mașini de curse în Europa și, în final, scafandru utilitar în New Orleans, ieșind de tot din zona academică și științifică; Alicia a rămas pentru un proiect de doctorat în SUA și Europa și, re marcată devreme pentru talentul excep țional în domeniu, i-a cunoscut pe toți marii descoperitori de teoreme în cele mai abstracte și mai inac cesibile sectoare ale matematicilor superioare. Prinși într-o relație cvasi-incestuoasă, mai intensă din partea Aliciei, mai reținută din partea lui Bobby, cei doi genia loizi traversează întâm plări care le revelează o lume deloc prietenoasă cu sentimentele și cu precocitatea lor intelectuală. Dacă Bobby e mai tăcut, mai convențional, mai dispus la compromisuri cu societatea, Alicia, dimpotrivă, se manifestă ca o sinucigașă programatică, ca o schizofrenică (cel puțin în ochii specialiștilor), ca o sociopată altfel uimitoare prin anvergura minții și capacitățile premonitorii, de o frumusețe stranie, evidentă, cu o personalitate puternică, dar reticentă în a renunța la propriile demersuri și idei (viața îi este punctată de diagnostice și internări în sanatoriile de boli psihice). Despărțiți de interese conjuncturale, locuind în colțuri diferite de țară (uriașa sumă de bani moștenită le asigură lejer traiul), cei doi păstrează amintirea clipelor petrecute cândva împreună și se simt legați pentru eternitate de inextricabile fire afective, unele conștiente, altele nu.
Abandonând fizica, Bobby s-a refugiat într-un provizorat existențial care-l ajută doar să trăiască de pe-o zi pe alta. Primul roman al dipticului îi este dedicat și are o intrigă de thriller polițist, cu implicații politice și SF. Descoperind în epava unui avion scufundat cu toți cei de la bord dispariția cutiei negre și a unui pasager, în condițiile în care nimic nu avea cum să lipsească pentru că ușa avionului era complet blocată, iar fuselajul nu prezenta urme de tăiere, Bobby devine suspectul principal într-o anchetă a cazului făcută de FBI. Nu sunt excluse nici ipotezele extraterestre sau paranormale, așa că scafandrul, care și-a făcut doar datoria, e nevoit să fugă, să „dispară“ pur și simplu din locurile unde ar putea fi găsit. În urma sa, unii dintre colegi mor suspect, se evaporă subit bunuri personale, iar agenții federali îi confiscă totul și-l caută pentru interogatorii. Oază providențială de liniște, amintirea surorii sale și contactul cu „urmele“ ei (vioara, scrisorile, banii, informațiile ivite ici-colo, pe la cei ce au cunoscut-o) îl însoțesc într-un periplu care include întoarcerea în Europa și ascunderea într-o casă părăsită pe care o știa de când fusese pilot de curse. Acest nou provizorat trebuie să facă posibilă o nouă lume, una în care frumusețea, siguranța și fericirea să nu mai fie noțiuni opuse. Dacă „frumusețea are puterea de a provoca suferință mai mare decât orice tragedie“ și dacă „adevărul lumii creează o viziune atât de înspăimântătoare încât face să pălească profețiile celui mai sumbru clarvăzător care s-a pomenit vreodată“, atunci poate că în moarte se vor rezolva toate. Reîntâlnirea cu sora sa în același tărâm „de dincolo“ va reuni și frumusețea, și stranietatea ei atât de înfricoșătoare („Știa că în ziua morții sale avea să vadă chipul ei și putea spera să ia frumusețea ei cu el în beznă, ultimul păgân de pe pământ, cântând încetișor pe patul lui de paie într-o limbă necunoscută“).
Al doilea volum e un lung dialog-anamneză, o discuție între Alicia Western și medicul psihiatru care-i fusese repartizat la Sanatoriul „Stella Maris“, unde fata venise de bunăvoie să se interneze. Foarte dens și fascinant în referințe, dialogul e o captivantă incursiune în mintea labirintică și briliantă a unei tinere care știe că nu e bolnavă (de vreme ce a venit de la sine în sanatoriu), dar înțelege perspectiva majorității pretinșilor normali și se predă celor pentru care cei ca ea sunt irecuperabili. Împărțit pe zile, dialogul face un uriaș slalom printre evenimente, idei, cărți, domenii și concepții: despre halucinațiile ei hiper-realiste cu personaje fantastice grupate în jurul unui puști-amfibie (ele apar în capitole separate ca alternativă narativă în romanul anterior); despre precocitatea ei în premoniții și matematici superioare; despre relația incestuoasă cu fratele (care, precaut, i-a refuzat orice consumare a sexualității, menținând totul într-o frustrantă castitate); despre familie, despre bunica și despre copilărie; despre lumile ideale și cele reale, despre ce-nseamnă „realitate“ pentru o specialistă în relativism, probabilități, mecanică cuantică și lumi plurale; despre raportul dintre Alice din povestea clasică a lui Lewis Caroll (el însuși matematician) și Alicia Western, intrusă într-o concretă Țară a Minunilor; despre ce-nseamnă punctul, linia, nimicul și spațiul posibilelor geometrice; despre originile ei românești, din imigranți evrei veniți în secolul XIX cu vaporul; despre abuzuri, vise neîmplinite și relații defectuoase; despre mulțime de cărți și idei din filozofie, psihanaliză, fizică, topologie, antropologie și muzică. Ca și pentru fratele său, așteptarea izolată a morții, într-o peșteră din munți undeva, în România (da, e ciudată și interpretabilă opțiunea autorului pentru locul originar al familiei Western!), poate aduce revelația finală, sinonimă cu „gustul muzicii“: „Să mă înfășor noaptea în pătură ca să mă apăr de frig și să mă uit la conturul oaselor mele pe sub piele și să mă rog ca să mi se arate adevărul lumii înainte să mor. Animalele să se apropie în unele nopți până la marginea focului și să dea târcoale și umbrele lor să treacă printre copaci și eu să înțeleg că atunci când ultima scânteie de foc se va preface în scrum, ele vor veni și mă vor lua cu ele și voi fi cuminecătura lor. Și asta să fie viața mea. Și să fiu fericită.“
Liric, intelectualist și psihotic până la sațietate, profund original ca formulă și foarte convingător estetic, dipticul lui Cormac McCarthy reprezintă una dintre cele mai eclactante capodopere ale literaturii contemporane. Citindu-l, îți vine să te-ntrebi ca vânătorul de bizoni de care pomeneam mai sus: oare mai există asemenea lumi?