Un om din Iași avea un motor și i-a folosit la străbaterea imensei Americi. Apoi, a adus acasă limuzina „Dodge“, pentru a fi expus(ă) în curtea Casei Pogor. Și totuși poate că, dintre toți poeții noștri, cel mai bine îmbrăcat în armura lui Don Quijote îi stătea proprietarului acestei mașini. Adoptând poza unui cavaler medieval cu alură melancolică ce străbăte pământuri de legendă, Mihai Ursachi a fost un Don Quijote încrezător, neclintit în cavaleria sa rătăcitoare, deși avea conștiința lucidă a vetustității atitudinii sale evident scorțoase. Cu vocea lui răspicată și în teritoriul liricii, poetul ieșean a încercat să realizeze prin versuri un fel de sinteză paradoxală profunzime-frivolitate, sinceritate-poză și gravitate-ironie. Între litera și spiritul unei astfel de poezii există o contradicție ivită în urma conflictului între temperamentul liric predispus efluviilor romantice și conștiința de a aparține (tardo)modernismului. Această tensiune a lirismului bazat pe contraste s-ar putea explica prin faptul că preceptele filosofice însușite prin formația intelectuală temeinică l-au condus pe Mihai Ursachi spre scrierea unei poezii de factură romantică, dar conștiința modernismului deja târziu l-a determinat să se cenzureze.
Aerul de imobilitate ecvestră arborat îl făcea pe Mihai Ursachi să semene cu eroul cervantesc. Ca și Don Quijote, el a fost intoxicat cu lecturi diverse, de altă natură (biblice, asiro-babiloniene, mitologice, clasice, neoclasice, filosofice). După ce a deschis și apoi a închis numeroase cărți cu gesturi sacerdotale, poetul a început să vadă altfel realitatea, din perspectiva unui larg orizont umanist, pe care l-a scrutat semeț, cu privirea sa albastră și fixă, puțin afectată, ațintită în sus. Atras și consumat de vedenii demonice sau uranice numai de el simțite, Mihai Ursachi arunca o privire rece, sticloasă, în afară, dar absentă la cele întâmplate în jur. Canonul de frumusețe clasică, grecească și germană, l-a cultivat mereu, pe când discursul său liric insolitat era al unui poet introvertit, care a încercat să-și ascundă disperarea existențială la adăpostul actului creator. Întrebat odată ce ar alege între viață și poezie, Magistrul (cum a fost numit și cum i-a și plăcut să i se spună) a răspuns că poezia există (adică se naște) din și prin viață, iar viața conține întotdeauna mai multă sau mai puțină poezie. Această credință l-a determinat să nu cunoască teama de ridicol donquijotesc în acțiunile sale și a primit eșecurile existenței cu solemnitate. De aceea, Mihai Ursachi a avut forța și îndemânarea de a transplanta himericul într-un orizont al imediatului, interferând sublimul cu derizoriul.
Autorul Poemului de purpură (vârf al creației, recunoscut de toată critica și de el însuși) era deopotrivă copilăros, sentimental și naiv, iar Alex Ștefănescu surprinde foarte bine, cu știuta putere de plasticizare, aceste însușiri: „Citind poemele lui Mihai Ursachi, îţi vine să crezi că te afli în vizită la un aristocrat care, constatând că servitorul însărcinat cu compunerea versurilor lipseşte din castel, se apucă – gest de supremă curtoazie față de tine – să le compună el însuşi. Stângăcia lui, de om ales care coboară (s.a.) la o îndeletnicire populară, este cuceritoare“ (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, 2005, p. 872). Cei din jurul lui – prieteni și discipoli în rol de Sancho Panza à tour de rôle – îl iubeau și știau că trebuiau să suporte distanța pe care Magistrul o punea prin morgă, spleen de obicei contrafăcut, capricii și reacții impulsive.
Cu toate acestea, nimeni nu avea de ce să se supere, deoarece Mihai Ursachi rămânea distant chiar și când vorbea despre sine însuși, adoptând o liniștitoare poziție autoironică. Toți îi acceptau fastuoasele confabulări, fără să-l tragă de mânecă pentru a-și da jos armura donquijotescă, grație căreia se proteja de proza cotidiană. Magistrul scriitorilor ieșeni, glorificat în mod justificat și acum, după 20 de ani de la plecarea pentru marea înfățișare, era preocupat să depășească aparențele și să capteze ceva din farmecul drumului spre bătălia cu morile de vânt. În pofida abuliei afișate, poetul era totuși grijuliu cu efectul produs de recuzita și gesticulația teatrală cu care își regiza așteptatele ieșiri în scenă.
Mihai Ursachi a scris o poezie semeață și orgolioasă, sfidă toare la adresa a orice depre ciază sau încearcă să demo netizeze actul creator. Desigur că, posedând virtuozitate și simulând o dicțiune fastuoasă, el nu a evitat întotdeauna excesul de ornamentație a versurilor, iar o anumită afectare a discursului poetic a riscat să le marcheze acestora netăgăduita noutate expresivă. În aderența lui funciar manieristă la registrul artificiului, procedeele proprii au fost adesea prea expuse la vedere. Iar aceasta, chiar dacă sacerdotul a oficiat actul poetic cu gesturi ample, caricatural patetice, între limitele sublimului contrafăcut, simulând dicția de obediență aulică. Tonul în mod obișnuit ironic a fost abandonat câteodată și poetul a scris versuri pline de gravitate, într-o stare de așteptare trădată încă din volumul debutului, Inel cu enigmă (1970): „Aștept o veste clară din lumile inverse“ („Un trunchi de smalț albastru stătea ca o stană“).
Înotător născut, nu făcut, în Zodia Vărsătorului de Apă, la stațiunea balneară Strunga, Mihai Ursachi s-a simțit mereu cuprins de tentația adâncurilor acvatice. Este motivul pentru care pot spune că autorul volumului antologic Arca (1979) a fost un Don Quijote care a știut că se luptă nu numai cu morile de vânt, ci și cu morile de apă. Iată o Profesiune de credință târzie, de citit în volumul Nebunie și lumină (1998): „Cu siguranță că Marea se cuvine flagelată./ Pentru nenumăratele ei păcate./ Care sunt multe cât valurile ei./ (de fapt de o mie de ori mai multiple.)/ Chestiunea este că asemenea oricărei curve,/ Marea e de nestăpânit,/ și se cere prinderea dânsei în chingi,/ ferecată să fie pe patul conjugal,/ pusă apoi la Probele mici și la Probele Mari/ (inclusiv Proba apei)/ și obținută astfel confesiunea ei integrală,/ să fie definitiv mântuită prin foc./ (Adică suită pe rug.)“.
O primă confruntare cu morile de apă a fost aceea de la douăzeci de ani, când Mihai Ursachi, din dorința de a ajunge în America, a încercat să traverseze Dunărea cu puterea brațelor sale, dar a căzut pradă unei șalupe grănicerești căreia i-a folosit la ceva că avea un motor. Visul american al libertății și l-a văzut împlinit fostul salvamar de la Lacul Ciric abia după douăzeci de ani, când credea că a părăsit definitiv Europa – considerată de el fiica Oceanului. Trebuie știut că, înainte de a fi european sau ieșean, Mihai Ursachi s-a simțit sufletește american, adică un om liber. Premonitoriu pentru despărțirea de lagărul sovietic și pentru marea sa aventură peste Ocean este poemul liminar Cântec nou al volumului Vila Rosenkranz, apărut în 1980, cu un an înainte de exilare: „Hei hei frumoasa mea, Mississippi apa’și varsă/ în Atlantic/ iar Bahluiul se târăște spre Siret./ Cântec nou nu se mai poate pe planeta asta,/ să ne luăm rucksacul să plecăm în Soare// ei hei frumoasa mea, Volga lată curge către/ Lacul Caspic iar/ Bahluiul se târăște spre Siret./ Vorbe de iubire nu mai sunt pe lume,/ să ne luăm rucksacul să plecăm în stele“.
Poemul Pe un drum între ape, din volumul Missa Solemnis (1971), se deschidea cu marea călătorie a sufletului: „Priveşte corabia sufletului tău cum pe apa/ de sus şi de jos migrează străină de tine./ Şi îngenunche sub candela Lunii şi tânguie har,/ ca să te poţi hotărî în enigmele harului…“. Poetul va încerca să acosteze mereu la Capul Bunei Speranțe, dar fericirea nu o va găsi nicicând: „Am străbătut toate oceanele lumii şi mările;/ am rătăcit în dezolantul New Mexico, în Arizona/ şi Alabama; am înotat/ în apele subpământene, m-am agăţat/ de uriaşele alge ale Pacificului; în/ Golful Mexic m-am oferit hrană rechinilor/ şi am încercat să fiu fericit pe această planetă./ Nu am fost./ Şi nu sunt“ (Ex profundis). Poezia însăși încearcă din goluri a se naște, sub o stea cu nume elocvent: „Poezia o face Neantul, în sine, pentru sine, din groaznica’i substanţă.// Iar tu rătăceşti, pe oceane de smoală, sub cerul de smoală, şi steaua incertă – unica stea – se numeşte Carnagiu.// Orbecăială guvernată de’o lege mai dură decât orice metal…“ (Navigatorul, sau Balada literaturii). „Ex omnibus omnia/ Ex nihilo nihil ex nihilo omnia“ – cum se spusese deja din poemul liminar Balada Cugetătorului al volumului Marea înfățișare (1977).
În 1990, Mihai Ursachi a fost printre primii exilați care s-au repatriat și, în stilul caracteristic, a bravat prin a spune că în zona în care locuia se produsese o falie ce amenința să desprindă partea aceea de continent. Or, el risca astfel să rămână izolat în Oceanul Pacific și a decis să revină din exilul trans-atlantic, deși ajunsese să fie cel mai cunoscut poet de pe strada pe care locuia, lungă de vreo… 20 de kilometri. Trans-fugul trans-oceanic plecase din țară cu sentimentul dramatic al definitivului, a făcut în S.U.A. o carieră universitară și s-a întors în România animat de aceleași gânduri mărețe, care i-au fost ruinate în „fragila democrație“ a primului deceniu postcomunist.
Înainte de a-l situa pe Mihai Ursachi într-o ierarhie a poeziei noastre postbelice, unde își are locul său distinct (deși criticii sunt prea vicleni ca să-l citească, potrivit propriei remarci), trebuie spus că poetul parcă venea dintr-un alt timp, unde există un alt fel de a trăi și de a scrie (fie și prin faptul că el grafia cu apostrof în locul cratimei). Autorul volumului Diotima (1975) părea preocupat de găsirea propriei definiții existențiale într-un spațiu imaginar și într-un timp poetic marcat de o unică dimensiune: a unui trecut al prezentului. Fire singuratică cu necontenite răzlețiri în spații fictive, Magistrul își căuta semenii, dar nu neapărat pentru a se mărturisi prin savuroase discursuri, cât pentru a marca diferența specifică față de ei. Coborâtor dintr-o speță aleasă, dar incertă ca atestare „documentară“, Mihai Ursachi a fost solemn și exigent, în primul rând, cu sine însuși.