În 1959, reporterul de pe meleagurile patriei Traian Coșovei-tatăl publica o carte atipică pentru scrisul său ideologizat, intitulată Cântec să crească băiatul. Desigur că, înainte de a ști despre ce este vorba, ne-am aștepta ca, în acea perioadă sinistră pentru țara noastră, să fie glorificate sentimentele paternității împlinite și să fie ilustrată lozinca la modă „familia – celula de bază a societății“. Însă, în locul vreunui arghezian cântec de adormit copiii, se pot citi pasaje scrise de un tată denaturat, care nu mai dădea glas sentimentelor de dragoste și admirație față de realizările socialismului. Erau exprimate sentimentele de ură față de propriul copil, căruia apucase să-i dea chiar și prenumele său la botez. E locul să spun că am o oarecare nedumerire asupra îngăduinței pe care a avut-o Cenzura în privința unor pasaje din carte referitoare la gândurile lui Traian Coșovei despre progenitura sa, alintată deloc mângâietor cu „pseudonimul“ de Moreacul.
Nu știu etimologia acestui cuvânt, dar risc să spun că ar putea să însemne „Mortu’ dreacului“. Mă bazez pe o premoniție ratată a nu mai puțin ratatului tată, cauzată de o impresie indusă de gândurile sale funebre: „Era ceva dureros, ceva peste fire de jalnic. Băiatul acesta arăta că n-are de gând să trăiască. Maria adusese pe lume un copil care n-avea de gând să trăiască“ (Traian Coșovei, Cântec să crească băiatul, Editura Tineretului, Buc., 1959, p. 29, apud Cosmin Ciotloș, Cenaclul de luni. Viața și opera, Pandora Publishing, Bucureşti, 2021, p. 173). Erau gânduri pricinuite de faptul că venirea Moreacului pe lume îi îngrădise libertatea și îi destrămase reporterului comunist pacea căminului: „de câte ori nu strigasem și mai ales, în noi, adânc în noi, nu ne răzvrătisem împotriva Moreacului, nu-l simțisem ca un dușman care ne luase libertatea, ne distrusese tihna, ne îngrădise“ (Ibidem, pp. 158-159).
Intențiile temutului tată dau fiori: „Sting focul și lumina și plecăm de-acasă și te lăsăm singur, să tremuri și să rabzi de foame și când ne-om întoarce să te găsim învinețit și cu lacrimile înghețate. Sau te scot în ogradă și te las să te lingă câinii pe la gură, să te mozolească purceii; sau să te iau cu mine la câmp, la prășit, te leg cu o funie de mijloc și te priponesc ca pe purcei lângă o tufă, să te bășice furnicile și păianjenii și să vie un șarpe la tine“ (Ibidem, p. 159). Oricum, copilul era foarte plăpând și a suferit multe spitalizări, iar tatăl consemnează următoarele în timpul unui tratament: „După ce îi dădu prima linguriță cu apă, mama începu să numere. Unu, doi, trei, patru… Număra cu glas când mai încet, șoptit, aproape în gând, când mai tare, egal, ca un fel de cântat, ca un fel de descântec“ (Ibidem, p. 160). Este de presupus ca valențele de descântec ale acelui cântat matern să fi avut efect magic asupra auzului copilului, care va scrie peste ani volumul de poezii 1, 2, 3, sau…
Cu ochiul educat estetic după preceptele esteticii marxiste, glorificatorul tractoarelor de pe ogoarele patriei se arată a fi mult prea exigent față de un copil de câțiva ani, care nu are încă un astfel de fond aperceptiv foarte dezvoltat: „Lasă-l, că nu-l mai duc nicăieri. Aici, cu capul în cenușă să stea. Ne-am dus să vedem pomul de iarnă, chipurile! El nimic n-a văzut din tot ce era acolo. «Mașiia», atât a văzut el, o rablă de mașină și m-a bocit să-l las în mașină. Nimic n-a văzut! E un prost, degeaba îi arăți lucruri frumoase!“ (Ibidem, p. 159). Sunt remarcate totuși înclinațiile grafice ale copilului, care desenează case, oameni, animale, tractoare (așa, da!), dar îndeosebi „locomotive și garnituri de tren“ (Ibidem, p. 161). Referitor la această pasiune feroviară a viitorului suporter al echipei Rapid, tata consemnează o precoce dilemă existențială a fiului, prilejuită de comparația pe care o face cu o fată de vârsta lui: „Pichi e deșteaptă, Pichi e bună, știe să cânte la pian nouăs’pezece cântece, Pichi desenează frumos, e compozitoa’e. Da. Și eu ce sunt? Ce sunt eu?! Sunt o locomotivă?!“ (Ibidem). În fața unor asemenea frământări, nu putem să nu ne gândim la poeme precum Sub biciul căii ferate și Șine de tren, vieți paralele, sau la fotografia de grup de pe coperta a patra a volumului de debut colectiv Aer cu diamante.
Referitor la această idee infantilă de a se crede locomotivă, Johan Huizinga este de părere că și un copil mic știe foarte bine că ceea ce face el nu este adevărat, ci numai un pur amuzament: „Tatăl își găsește băiețașul în vârstă de patru ani pe un scaun, primul dintr-un rând de mai multe scaune: copilul se juca «de-a trenul». Îl giugiulește pe copil, dar acesta îi spune «Tăticule, nu mai săruta locomotiva, altminteri vagoanele au să creadă că nu e de-adevărat». În acest «nu mai» al jocului este inclusă o conștiință de inferioritate, de «glumă», în opoziție cu «seriozitatea», și care pare să fie primară. Am atras însă atenția mai sus asupra unui lucru: conștiința că totul este «numai în joacă» nu exclude câtuși de puțin posibilitatea ca acest «numai în joacă» să aibă loc cu cea mai mare seriozitate, ba chiar cu o dăruire care se preface în extaz și care suspendă complet, vremelnic, calificarea de «nu mai». Orice joc poate să-l absoarbă pe jucător cu totul“ (Homo ludens, Editura Univers, Buc., 1972, p. 42).
Nu-l văd pe Coșovei tatăl în postura de a-și giugiuli copilul, a cărui dăruire în joc să se transforme în extaz. Aș putea mai curând apropia o astfel de relație între fiu și tată de aceea petrecută într-o scenă din romanul Zadarnică e arta fugii, al lui Dumitru Țepeneag. Acolo, joaca unui copil cu trenulețul este întreruptă subit de apariția tatălui, care, din neatenție, strică un semafor. Amplificată la scară, imaginea se asociază cu reîntoarcerea tatălui arestat și cu fuga personajului principal la gară. Dacă Traian Coșovei, prin reportajele pe care le-a scris, nu risca să se întoarcă vreodată de la închisoare, arta fugii celor doi se dovedește a fi zadarnică, la fel ca în romanul lui Țepeneag, unde personajele nu se întâlnesc într-o relație afectivă: „Văzu trenul electric din copilărie pe care i-l dăruise taică-său de Crăciun. […] a intrat taică-său plin de voie bună și, în elanul de iubire paternă care îl cuprinsese, […] a călcat peste un semafor și l-a strivit, era gras. Îl podidise plânsul și, ieșindu-și parcă din minți, a început să-l lovească cu pumnii și cu picioarele pe bărbatul care stătea prostit în fața copilului, simțindu-se probabil îngrozitor de vinovat. Au urmat desigur scuze și promisiuni, zadarnic, l-a gonit din cameră și de atunci taică-său n-a mai îndrăznit să vină să se joace cu trenul. După câteva luni a fost arestat“ (Zadarnică e arta fugii, Editura Albatros, Buc., 1991, pp. 41-42).
Pe când Moreacul împlinea trei anișori, tatăl își declara imposibila întoarcere, mai dură decât aceea din romanele lui Marin Preda: „Din clipa aceea întrezării în înfățișarea Moreacului un om nespus de jalnic și dezolant, o haimana bătrână cu obraz încă de copil. Atunci a fost clipa când nu l-am mai iubit“ (apud Cosmin Ciotloș, op. cit., p. 159). Haimanaua bătrână cu obraz încă de copil va fi aceea care va face să apară volumul Bătrânețile unui băiat cuminte (imediat după moartea tatălui!), din care trebuie neapărat să citez câteva versuri ale poemului Bad boy: „Dar eu sunt copilul cel rău care face șinele de tramvai să/ tremure/ fonta să împietrească în monumentele frigului./ Sunt copilul care a descoperit alcoolul și uitarea,/ singurătatea și robinetele ei de gaz./ Sunt băiatul cel rău care scrie pe ziduri «mergi sau crapă»/ și cheltuiește banii zilei de mâine și e pus să-și câștige/ existența până la capăt./ Sunt cel care savurează dezastrul, maculează hârtia./ Dar când toți ai casei dorm și visează/ eu fac să se bâlbâie moartea“.
Neîndoios că Traian T. Coșovei a citit cartea din care a putut afla totul despre sentimentele nutrite de tată în primii săi ani de viață. Chiar dacă nu ar fi citit-o, tot rămânea să fie resimțită pe propria piele o asemenea dragoste paternă. Despărțirea părinților și rămânerea cu mama i-a fost o oarecare pavăză. Din fericire, structura sa interioară i-a fost diferită de aceea a lui Alexandru Macedonski sau a monografului atât de potrivit temperamental Adrian Marino, care au văzut peste tot în jurul lor conspirații încă de la naștere. Din scrisul lui Traian T. Coșovei nu transpare nicio pulsiune paricidă, așa cum se întâmplă la unii scriitori apuseni intoxicați de psihanaliză. Acei bolnavi închipuiți, care sfârșesc prin a deveni bolnavi, văd, chiar și acolo unde nu au existat, felurite traume suferite în copilărie, pentru a-și justifica un anumit fel de comportament, explicat prin grila medicală aplicată existenței lor.
Și totuși Traian T. Coșovei a fost marcat de multe amintiri neplăcute ale copilăriei. La moartea sa, Mircea Cărtărescu va scrie o prețioasă pagină de jurnal, prilejuită de efectuarea unei vizite: „[…] Traian a intrat într-un fel de transă (după ce băuserăm cu toții mult într-o cameră în care doar ecranul portocaliu al casetofonului dădea puțină lumină): a-nceput să povestească, asudat și înfrigurat, gesticulând și strigând, lucruri ciudate și neverosimile din copilăria lui […]. Nu povestea, de fapt, ci retrăia catharctic totul, ca sub hipnoză, ca într-un episod de decompensare posttraumatică. Traian se-ntorsese acolo; ca somnambulii, nu putea fi întrerupt: înainte să-nțeleg ce-i cu el, crezusem că pot și eu intra-n vorbă ca să povestesc ce-mi aminteam din copilărie. Dar el vorbea mai departe, peste vocea mea, fără s-o audă măcar, așa că am rămas, ca și prietenul lui, să-l ascultăm pe Traian încă două-trei ore în noapte, fără să scoatem o vorbă“ (Un om care scrie. Jurnal 2011-2017, Editura Humanitas, Buc., 2018, p. 249).
După moartea tatălui său, survenită în 1993, Traian T. Coșovei a mai trăit două decenii, timp în care a publicat la fel de intens, dar nu a mai atins nivelul valoric al volumelor predecembriste, de la Nin soarea electrică (1979) la Rondul de noapte (1987). Poe tul nu a mai fost atât de riguros în redactare, cior nele și numeroasele variante de poeme nu și-au mai avut rostul de altădată. A fost atras Traian T. Co șovei de climatul de libertate și relaxare postdecem bris tă, precum majoritatea congenerilor, sau poate că totul poate fi pus în legătură cu moartea tatălui? Să-l fi ținut tutela paternă mereu în stare de alertă creatoare, chiar dacă a fost exercitată mai mult invizibil? Este posibil ca răspunsul să se găsească undeva pe la mijloc, însă cert rămâne faptul că relațiile cu tatăl nu sunt exprimate la suprafața creației poetice.