Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele. (Editura)
(fragment)
A doua idee ţine de câştigul pe plan personal. A existat o dialectică a parcursului, în care au lucrat împreună factori intelectuali şi ştiinţifici, combinaţi cu o căutare spirituală personală, pe care nu am ascuns-o şi nu am cenzurat-o niciodată, după cum cred că s-a observat şi în paginile anterioare. Mi-am dat seama că nu aş fi putut fi niciodată un bun călugăr sau nu aş fi putut fi călugăr tout court, aşa cum am crezut uneori în îndepărtaţii ani ai tinereţii şi studenţiei mele. Dar respectul meu pentru aceşti bărbaţi şi aceste femei înveşmântaţi în negru, „armata de geniu a Bisericii“, cum îi denumea criptic Patriarhul Justinian Marina în dificilii ani ai instalării comunismului în România, a crescut foarte mult. Economie, ecologie, sustenabilitate. O primă constatare: economia şi activităţile economice ale mănăstirilor ortodoxe sunt în mare măsură neglijate, ca să nu spun de-a dreptul absente din literatura de specialitate. Apar uneori referinţe punctuale, dar ele sunt parte a unor studii istorice mai ample. De exemplu, Adolf vor Harnack, cunoscutul istoric şi teolog, nu oferă nicio indicaţie asupra faptului că mănăstirile ortodoxe ar fi fost cu adevărat preocupate de chestiunile economice. „Ei acordă muncii doar atâta atenţie cât este necesară pentru a trăi, dar un pustnic lucrător trebuie să-l mustre pe fratele său care nici nu trudeşte, nici nu toarce.“ În schimb, în monahismul occidental recunoaşte un „factor de primă importanţă pentru Biserică şi civilizaţie“ (Harnack, 1911: 56). Contemporanul său, Max Weber, în Etica protestantă şi spiritul capitalismului, aduce de mai multe ori în discuţie ascetismul monastic, transformat în comportament raţional (control al acţiunilor întreprinse şi dimensiune etică asumată a bogăţiei acumulate), dar îşi limitează afirmaţiile la monahismul occidental; cel din Răsărit se găseşte, citez, chiar „în opoziţie“ cu această stare de fapt (1994: 136). Şi, mai adaugă el, cu geniala sa intuiţie, „întreaga istorie a monahismului este, într-un anumit sens, istoria unei lupte continue cu problema ridicată de influenţa secularizantă a bogăţiei acumulate“ (1994: 174). Nu am avut deci prea multe puncte de sprijin şi documentaţie teoretică la îndemână, a trebuit să mă limitez la literatura occidentală şi să mă adaptez din mers.
Nu există doar o singură „economie“ (producţie) monastică în mănăstirile româneşti contemporane, ci mai multe. Nimic nu este unificat, standardizat, „trasat“ de la un anumit centru de comandă – este vorba de o „unitate în diversitate“. Inventarul de produse propuse spre comercializare este destul de important, dar nu uriaş. Predomină produsele cosmetico-medicinale, ceaiurile de tot felul, produsele alimentare (dulceaţă, sirop, conserve), apicole şi de mic artizanat, obiectele lucrate de mână, „rucodelie“, cum spun monahii. Chiar şi cea mai simplă, mai „umilă“ mănăstire propune spre vânzare măcar câteva sortimente de miere de albine; mai mereu se află într-o mănăstire un călugăr sau o călugăriţă pasionat(ă) de agricultură. Comercializarea propriu-zisă se face fie în spaţii separate, fie în pangar, unde produsele mănăstireşti sunt amestecate printre articole religioase. Interesantă este şi etichetarea şi ambalarea lor: de la simple etichete scrise de mână până la etichete sofisticate, gândite de designeri talentaţi. La fel şi recipientele, care merg de la simple sticle şi borcane reciclate până la ambalaje speciale, comandate la fabrici de profil din străinătate. După pandemia de COVID-19 (care a coincis, din nefericire, şi cu o parte din povestea acestei cărţi), au intrat în forţă în discursul public două noţiuni, şi anume „sustenabilitate“ şi „rezilienţă“, ca răspuns şi exigenţă în faţa unui climat general dificil, dominat de schimbări şi catastrofe naturale, crize economice şi sociale, penurie de materii prime etc. Este greu să furnizezi o definiţie completă, dar sustenabilitatea ar fi capacitatea de a desfăşura pe termen lung o acţiune fără a dăuna mediului înconjurător, un echilibru dinamic între viitor şi trecut, între local şi global, între autonomie şi dependenţă. Rezilienţa este o proprietate a sistemelor sociale ce are la bază capacitatea acestora de a reveni la starea iniţială după ce sunt afectate de criză, ba mai mult, de a învăţa din criză ca să fie pregătite pentru viitor. Un aspect mai puţin luat în seamă, atunci când vorbim de sustenabilitate şi rezilienţă, este că amândouă au legătură cu memoria lungă a societăţilor, cu trecutul, în sensul că putem găsi acolo răspunsuri şi soluţii la problemele din prezent. La finalul acestei cercetări am avut certitudinea, confirmarea „acută“, aş zice, a faptului că mănăstirile, economia monastică sunt sustenabile şi reziliente, în sensul de mai sus. Ele au reuşit să împace o construcţie utopic-ideală (colţul de rai, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ) cu exigenţele şi condiţiile dificile ale unei lumi care începe imediat după zidurile de incintă ale acesteia.
Cu toată diferenţa dintre Răsărit şi Apus, o explicaţie a acestei supravieţuiri este şi economia mănăsti- rească. Mănăstirea, ca instituţie şi agent economic, respectă unele dintre principiile de bază ale sustenabilităţii, şi anume constrângerile „timpului scurt“ (termene, condiţii, ciclul anotimpurilor), pentru a-l include într-un timp mai lung, escatologic. Pentru că „proiectul monastic“, iertată fie-mi această construcţie, este nedefinit, el va lua sfârşit odată cu a doua venire a lui Iisus, cu Parusia. Pentru a face ceva care să dureze este nevoie de o viziune a procesului care să depăşească prezentul, clipa, imperativul momentului – definiţia însăşi a sustenabilităţii. Fără a insista prea mult, prea puţin cunoscuta economie monastică din România are tendinţa de a promova ecosistemul local, proximitatea, ciclul firesc şi natural, producţia la scară mică. Unele mănăstiri oferă locuri de muncă în regiuni defavorizate şi sărace, supuse procesului de migraţie şi îmbătrânire, cei doi vectori conjugaţi care au dus la distrugerea ruralului românesc. Noi, modernii, oameni din (de) lume, ne punem întrebări legate de sustenabilitate-rezilienţă de puţină vreme. Ei, călugării, au această stare de nelinişte dintotdeauna, deoarece au înţeles că pentru a crea ceva durabil trebuie să depăşeşti suprafaţa, să te apropii de profunzime. Subiectul economiei monastice se ramifică în mai multe direcţii, pe care am încercat să le surprind şi eu pe teren. În primul rând, riscurile, „ispita“, problema acumulării de capital şi efectele acestuia asupra mănăstirilor – o temă veche în istoria monahismului. Evident, mi-a fost de-a dreptul imposibil să aflu ce se întâmplă cu banii, capitalul rezultat din comerţul cu produse monastice, şi nu mă refer aici la locurile în care se vindeau trei borcane de miere şi două de dulceaţă. Pentru mănăstirile mari producătoare, ca Nera sau Dragomirna, este perceptibilă tendinţa de a investi în noi linii şi utilaje de producţie, etichete şi ambalaje, experimente şi diversificarea gamei. Nu şi în publicitate/marketing; marketingul produselor monastice se face „de la om la om“, este un marketing al calităţii, al „tradiţiei“ ambalate, consumabile. Cât priveşte celelalte mănăstiri, este greu de bănuit ce se întâmplă cu reţeta financiară. Vizibile şi previzibile sunt renovările clădirilor, contribuţia la cheltuielile zilnice (cazare, masă de obşte) etc.
În al doilea rând, există un subiect conex interesant, ce vizează legătura dintre tendinţele de consum bio-eco, transformate în religie seculară a modernităţii, şi atitudinea ecologică profundă a ortodoxiei, afinităţile, dar şi fricţiunile dintre ele. Nu am avut posibilitatea să văd ce se întâmplă în alte ţări ortodoxe sau pe Muntele Athos, unde (încă) nu am ajuns. Dar în România s-a produs o interesantă sinteză, reflectată în percepţia pozitivă asupra produselor mănăstireşti şi tendinţa de a le cumpăra, între moda bio-eco, nostalgia satului de altădată, identitatea locală şi fascinaţia exercitată de lumea monastică, de valoarea sa transcendentă, un „sacru materializat“, dacă pot spune aşa.
În fine, un al treilea aspect ţine de muncă, de antropologia muncii. Produsele mănăstireşti nu se nasc singure, ci sunt rezultatul a multe ore de muncă şi efort susţinut. Mănăstirea de astăzi nu respinge tehnologia, dacă aceasta-i poate fi utilă în dezvoltarea producţiei, dar favorizează şi rucodelia, faimosul echilibru dintre muncă şi rugăciune. Cunoscuta apoftegmă a împletirii funiei a Sfântului Antonie, cu care se deschide Patericul, este văzută de Lucien Regnault, unul dintre marii specialişti în monahismul timpuriu, nu doar ca o modaliate de salvare a sufletului, ci şi ca o parabolă, „o urzeală a vieţii de fiecare zi“, o formă de time management, cum am spune noi astăzi, cu tehnici de producţie foarte eficiente, care au ştiut să se adapteze schimbării vremurilor. Tradiţie, nostalgie, patrimonializare. Mănăstirile sunt un exemplu elocvent pentru modul în care omul modern, societatea noastră îşi construiesc raportul cu tradiţia şi cu trecutul. Pe de o parte, îl critică îl repudiază, îl anihilează în unele cazuri. Pe de alta, avem nevoie de tradiţie, nu putem trăi fără ea. Am certitudinea, la capătul acestor ani de cercetare, că mănăstirile funcţionează acum ca nişte centre de resurse şi de inspiraţie spirituală pentru grupuri de oameni care sunt în căutarea unui stil de viaţă mai sănătos, apropiat de natură, „curat“ etc. Şi nu este vorba neapărat de oameni „credincioşi“, care le frecventează cu asiduitate, ci în general de cei ce caută autenticul, ce au o anumită nostalgie pentru trecut şi pentru satul românesc de altădată – idealizat, desigur. Cum altfel s-ar explica explozia de cărţi de bucate „mănăstireşti“, care au umplut librăriile religioase şi nu numai, şi succesul pe care îl au la publicul larg? Am încercat să surprind în relatările de teren şi fragmente din psihologia consumatorului de „tradiţie“ şi vintage, nostalgia sa faţă de un trecut şi o lume ideală care mai supravieţuiesc doar în mănăstiri, y compris în derivatele acestora, cum ar fi cărţile de bucate menţionate sau produsele pe care le mai comercializează.
O altă tendinţă interesantă de evoluţie a monahismului astăzi constă în muzeificarea, patrimonializarea trecutului. Nu mă refer doar la muzeele de mănăstire, încurajate în perioada comunistă, în logica identităţii naţionale şi a expunerii patrimoniului religios în scopuri turistice şi mai puţin spirituale. Am surprins această tendinţă de „îngheţare“ a trecutului, de reconstituire a „mănăstirii de altădată“, de living museum, ca, de pildă, la Agapia, dar nu numai acolo, unde sunt combinate elemente monastice şi obiecte etnografice din satul care dispare în mod accelerat. Cercetătoarea Maria Mateoniu, de la Muzeul Ţăranului Român, observa că, spre deosebire de situaţia din catolicism, mănăstirea ortodoxă a avut contacte foarte strânse cu cultura populară ţărănească, dar nu s-a putut lega de un programidentitar rural, pentru că, prin condiţia lor unică, călugării sunt străini lumii acesteia, deci şi universului rural. Afirmaţia sa este corectă, dar cum se explică oare această tendinţă – cred că se va amplifica în viitor – de preluare naturală, neimpusă de nimeni, a patrimoniului memorial şi material al unui rural care se transformă dramatic, până la dispariţia vechilor sale forme? Poate prin dezinteresul autorităţilor locale în ceea ce priveşte crearea şi întreţinerea de mici muzee etnografice? Sau prin pasiunea pentru trecut a unor ierarhi care încurajează astfel de iniţiative? Pierre Nora remarca, în celebrul său eseu Între istorie şi memorie: locurile memoriale, faptul că dispariţia culturii ţărăneşti a coincis în general cu apogeul dezvoltării industriale. Societăţile occidentale au ştiut că inevitabilul se produce, că pierderea va fi definitivă, aşa că au încercat să salveze măcar o parte din trecut, selectând edificii semnificative prin vechime, autenticitate, valoare artistică. Cu alte cuvinte, au rememorat parte din trecut, conservând locuri memoriale, dar lipsite de context şi de modul specific de manifestare. Nu este cazul aici, în mediul monahal românesc, unde mănăstirile încă se „hrănesc“ din vecinătatea vie, reală. Aceste locuri memoriale au devenit în Occident asemănătoare unor relicve, sursa unui cult, obiect de curiozitate majoră pe măsură ce memoria a ceea ce a fost odată dispare progresiv. Cu cât memoria se şterge şi conştiinţa istorică devine mai acută, cu atât societăţile devin mai preocupate să se înconjoare cu urme ale trecerii lor prin timp (Nora, 1989: 17). Turism, pelerinaje, ospitalitate. Sunt uimit şi deranjat, deopotrivă, de rapiditatea cu care limba română adoptă, brutal, unele neologisme, cum ar fi, de pildă, „industria ospitalităţii“ (din engl. hospitality), ajutată, ce-i drept, şi de mai vechiul „ospitalitate“, provenit şi el din limba franceză. De la o atitudine prietenoasă, deschisă faţă de vizitatori şi oaspeţi, „ospitalitate“ a ajuns să desemneze industria ospitalităţii, adică a primirii şi cazării de turişti, care include hoteluri, pensiuni şi facilităţile conexe. Pe fundal, se simte această dorinţă de ospitalitate, turistul ar trebui să se simtă… ca un oaspete, cu toate că realitatea ne arată că sunt foarte rare cazurile când acest lucru se şi întâmplă cu adevărat. În cazul mănăstirilor însă, termenul de „ospitalitate“ (primire, cazare, hrană) îşi recapătă întreaga valoare. Iată de ce voi folosi mai departe şi expresia „ospitalitate monastică/monahală“, dar nu în sensul modern şi secularizant al adaptării oportuniste menţionate mai sus.
Revin la subiect: mănăstirile (evident, nu doar cele din România) au constituit dintotdeauna puncte de atracţie turistică şi culturală, obiective de pelerinaj. Cum am menţionat şi anterior, mănăstirile se feresc de cuvântul „turist“, nu le place, toţi cei care le trec pragul devin automat „pelerini“ în comunicarea oficială a acestorÎn perioada comunismului şi chiar încă doi-trei ani după căderea acestuia, mănăstirile, mai ales cele importante, erau prezentate eminamente ca atracţii istorice, tezaure de cultură veche, tradiţională etc. Situaţia s-a schimbat mult între timp. Pelerinajele, turismul şi căutarea spirituală se combină şi se hibridizează într-un fenomen de masă, pe care l-am surprins pe teren. Trebuie să precizez din start că nu este vorba de o voinţă, de o politică deliberată a mănăstirilor de a produce turism sau pelerinaje cu orice preţ, de a se transforma în puncte de atracţie, ci de o adaptare din mers la o realitate, şi anume cererea de spiritualitate monastică. La un alt nivel, prin turism şi/sau pelerinaje, mănăstirea devine unul dintre cele mai importante puncte de interacţiune dintre lumea religioasă şi cea laică. Unde se produce această interacţiune, din punct de vedere simbolic? În cadrul magazinelor şi comerţului monastic, cum am menţionat deja, precum şi al „ospitalităţii monastice“, care a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare fără precedent. Ospitalitatea monastică: mănăstirile au primit mereu oaspeţi, au oferit mereu găzduire celor aflaţi în nevoie. Nu am date concrete, mi-a fost imposibil să le găsesc şi nici nu le-am căutat cu orice preţ, dar este evident, din ceea ce am putut observa pe teren, că facilităţile de cazare a doritorilor au crescut în ultimii ani. Cazarea pelerinilor a presupus construcţii suplimentare şi o reorganizare a spaţiului interior al mănăstirii. Condiţiile sunt şi ele foarte diferite, de la excepţional la reverberaţii cazone – nu este o judecată de valoare, doar o constatare. Avem mănăstiri cu efective de monahi reduse, dar cu cerere de cazare mare. În acest caz, se impun tarife de cazare sau nu? Dacă banul, suma în sine, nu constituie o problemă, nu la fel stau lucrurile şi cu semnificaţia tarifării, pentru că oaspeţii (vizitatorii) văd tarifarea ca pe o trădare, o părăsire a vocaţiei iniţiale mănăstireşti. Poate din acest motiv anumite mănăstiri comunică din start faptul că nu oferă găzduire, pentru a risipi de la bun început orice neînţelegere. Cum ziceam, în unele mănăstiri, condiţiile de cazare sunt rudimentare (dormitoare comune şi tot restul). Dar tocmai asta caută o parte, greu de cuantificat, dintre vizitatori, o alternativă la viaţa modernă de lux şi confort. Ce-i drept, cred că ei sunt o minoritate, majoritatea ar dori să aibă confortul domestic modern combinat cu asprimea ascetică a mănăstirii. Un număr mare de vizitatori, mai ales ocazionali, impune păstrarea caracteristicilor vieţii monahale (programe şi orare, participare la slujbe, necesitatea discreţiei, masă în comun – sau nu). De unde şi prezenţa numeroaselor semne indicatoare de interdicţie care balizează spaţiul monahal şi care ar putea surprinde la prima vedere. O parte dintre cei ce beneficiază de ospitalitatea monastică răspund la rândul lor cu ajutoare punctuale în produse alimentare („prinoase“), de menaj sau mici sume de bani (donaţii). Rămâne în continuare de studiat funcţia religioasă propriu-zisă a ospitalităţii monastice, exprimată prin participarea la slujbe sau contactul direct cu duhovnicul, spovedania.
O altă dezvoltare interesantă a ultimilor ani o constituie grădinile zoologice, de dimensiuni mici sau medii. S-au dezvoltat în general pe lângă mănăstirile aflate în apropierea centrelor urbane mari, care fac parte din viaţa locală, a întregii comunităţi. Există mai multe explicaţii pentru ele. Prima ar fi teologică, de ilustrare a „imaginii paradisului“, a diversităţii Creaţiei divine – dar recunosc că este destul de fragilă, nu ştiu câţi privitori gândesc astfel în timp ce contemplă o familie de găinuşe asiatice. În aceste mănăstiri vin multe familii cu copii, iar grădinile zoologice constituie un reper care le sporeşte atractivitatea, turistică de data aceasta; familiile petrec mai mult timp în cadrul mănăstirii, copiii stau liniştiţi şi curioşi aici, în timp ce părinţii sau bunicii sunt la slujbă etc. O altă explicaţie, legată de patrimoniu şi patrimonializare, ţine de pierderea ruralităţii. Aici se pot vedea animale vii, nu neapărat exotice, care puteau fi întâlnite în mod curent în gospodăria rurală tradiţională până în urmă cu câţiva ani. Acum nu, aşa încât astfel de locuri au rămas adevărate refugii memoriale vivante pentru gospodăria rurală de altădată. Se poate avansa o tipologie a publicului (pelerini/turişti) ce frecventează mănăstirile româneşti contemporane? O împărţire a acestuia în categorii standard este dificilă, pentru că ele nu sunt exhaustive, dar o „orientare“ a realităţii poate fi încercată. Ar fi vorba aşadar de credinciosul practicant, care are o viaţă religioasă bine pusă la punct, asumată, legături spirituale, de duhovnicie, cu anumiţi călugări. Astfel de persoane caută şi găsesc, de cele mai multe ori, tot ceea ce nu poate oferi parohia (rigoare maximă sau slujbe de noapte, de exemplu). Urmează vecinii mănăstirilor, în sensul propriu al termenului, cei ce locuiesc, în urban sau rural, în apropierea geografică a unei mănăstiri, de care se simt legaţi spiritul. Automobilul, microbuzul au tot mărit raza de cuprindere şi de apartenenţă. Turistul-pelerin (sau pelerinul-turist) vizitează mănăstirile individual sau în pelerinaje organizate oficial, fie centrate pe un „tur al mănăstirilor“, fie cu opriri ocazionale în drum spre marile destinaţii de pelerinaj (Iaşi, Bucureşti, Nicula etc.). Aici se disting şi categorii secundare – de exemplu, „curioşii“ culturali, în general familii cu copii de vârstă şcolară, care percep mănăstirile ca pe nişte obiective cultural-istorice; spiritualitatea în sine nu-i interesează prea mult. Urmează cei ce au reconvertit mănăstirile în moştenitoare ale ecologiei gustului, ale lucrului bine făcut şi ale respectului faţă de natură, faţă de succesiunea anotimpurilor etc. Şi pentru aceştia, trăirea religioasă propriu-zisă joacă un rol secundar sau ambiguu. Dar cum faci să „manageriezi“ aşteptările şi comportamentul tuturor acestor categorii distincte de public vizitator? O întrebare deschisă şi o provocare pentru călugări, de la stareţ până la fraţii (novicii) care bat la porţile monahismului. Dezvoltarea frecventării în masă (atenţie, nu am spus nici turism, nici pelerinaj) a mănăstirilor mari, importante ilustrează de fapt dificultatea abordării subiectului secularizării în mediul monahal. Ospitalitatea monahală trebuie să rămână ce a fost dintotdeauna, dar ce se întâmplă când ea are tendinţa de a se transforma în activitate economică? Este banul, avuţia, „duşmanul“ monahismului actual sau, din contră, un mijloc necesar pentru supravieţuire într-o lume din ce în ce mai „neutră“ faţă de religie, în general? Şi totuşi, de ce atrag călugării un număr atât de mare de vizitatori? Chiar dacă sunt izolaţi de lume, ei sunt extrem de sensibili la problemele acesteia (pentru că ştiu să asculte problemele celor care-i caută). Au o diagnoză necruţătoare asupra lumii în care trăim, chiar dacă uneori ea este în răspăr cu dogma şi curentele oficiale ale societăţii noastre laice. Atâta timp cât au capacitatea de a „mobiliza memoria, pentru a se proiecta în viitor“ (vezi şi Hervieu-Léger, 2017: 617), călugării vor continua să-i atragă şi să-i fascineze pe toţi cei care ştiu şi pot să-şi pună întrebări esenţiale, legate nu doar de salvarea individuală, ci şi de mersul lumii în general.
(Volumul Între lumi. Monahismul ortodox și modernitatea de Mirel Bănică urmează să apară la Editura Polirom, în Colecția Plural.)