Ce-ar fi să-ți scrii singur recenzia sau cronica la cartea pe care tocmai ai publicat-o? Ce ar însemna să te transformi în propriul tău cronicar literar? O absurditate, ești tentat să răspunzi. În realitate, la o reexaminare mai atentă, lucrurile ar putea să stea puțin diferit. La Editura Spandugino mi-a reapărut de curând lucrarea Introducere în opera lui Al. Macedonski. Până aici, nimic deosebit. Cartea ce apare însă la peste o jumătate de secol distanță de la prima ei ediție reproduce exact versiunea inițială: niciun cuvânt, nicio virgulă, niciun punct n-a modificat textul din 1972. Introducere în opera lui Al. Macedonski se prezintă astăzi publicului în hainele pe care le îmbrăcase la venirea ei pe lume. Să adaug că, probabil, cea mai mare parte a eventualului public cititor de acum nici nu se născuse încă în 1972, data premierei.
Cartea de față este una de istorie literară. Dacă ar fi fost vorba de un roman, de un volum de poezii ori de o piesă de teatru, reproducerea fără modificări a vechii ediții ar fi fost normală – operele literare nu trebuie „îmbunătățite“ în niciun fel pe parcursul anilor; dar o carte de istorie literară e altceva! Între timp, pe aceeași temă, mai ales în cazul unui mare autor, puteau apărea numeroase alte studii și cărți care să cufunde în uitare contribuția semicentenară. Însă chiar la cea mai exigentă lectură, întreprinsă după trecerea câtorva decenii, studiul monografic despre Macedonski nu a avut nevoie de nicio corijare, de nicio actualizare.
E adevărat că, din punctul de vedere al concepției generale, acest studiu se deosebea profund de cele câteva contribuții care o precedaseră, toate iscălite de mari nume ale exegezei noastre. Descoperit târziu față de valoarea lui indiscutabilă, Macedonski fusese apoi apreciat superlativ și analizat cu atenție de critici, precum Tudor Vianu, Vladimir Streinu ori Adrian Marino. Cărticica mea din 1972 schimba însă radical imaginea asupra operei poetice semnate de rivalul lui Eminescu. În timp ce poezia macedonskiană, de la volumul de debut și până la volumul postum Poema rondelurilor (1922), fusese privită drept un tot, o operă organică în evoluție naturală, de la exerciții imitative la marea poezie, „cărticica“ propunea altă perspectivă: conform ei, există doi Macedonski, profund diferiți între ei. Unul – autorul tânăr, cel din primele volume de poezii, versificatorul de până în jurul anilor 1885-1890. Acesta a rămas un poet post-pașoptist întârziat, de inspirație neoromantică, perfect comparabil cu Depărățeanu ori Sihleanu. Celălalt, scriitorul de după 1890, este adevăratul Macedonski: un simbolist academizant de primă mână, autorul care a adus la noi simbolismul francez și l-a adaptat inspirat tiparului local. Este scriitorul care intră pe poarta principală larg deschisă în literatura română, scriitorul care renaște sub o zodie nouă după anul 1890.
Mica monografie apărută acum mai bine de o jumătate de veac aducea tocmai această corecție de perspectivă asupra unei opere vaste și variate. După moartea lui Eminescu, se năștea un nou Macedonski. În cartea aceasta, descrierea și analiza sunt primordial stilistice. Elementele de istorie, biografie sau influențe literare străine apar deseori, însă doar pentru a sprijini construcția de origine stilistică.
Aspirația autorului Introducerii… a fost aceea de a oferi imaginea unui mare scriitor de la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, schițată pe fondul unui Macedonski, stilistic vorbind, etern.
Poate că tocmai pedala stilistică apăsată a analizei asigură actualitatea unei cărți apărute în urmă cu o jumătate de veac.