Trei nume care ne-au încântat și, în cazul lui Messi, încă ne încântă. Fotbalul e nutrețul din care se alimentează sute și sute de milioane de oameni. Nu spun aceasta cu dispreț, Doamne ferește, ci cu recunoștință. Dar istoria trebuie dată înapoi pentru a vedea, vai, adevărul. Eram un puști în 1978, când Argentina câștiga campionatul mondial de fotbal. Vedeta pe atunci era Mario Kempes. Milioane de argentinieni scandau Kempes, Kempes… Foarte frumos… Dar aceiași microbiști știau oare ce se întâmplă în țara lor? Asta-i întrebarea. Pe atunci, la conducerea țării de la antipozi se afla un criminal, Hitler-ul Americii Latine, nimeni altul decât generalul Jorge Videla. A căzut, dacă nu mă înșel, după ce a ocupat Insulele Falkland, teritoriu britanic, ceea ce i-a făcut pe englezi să nu mai stea pe gânduri și, prin consensul Parlamentului, să acționeze, lansându-și marina militară de la nord la sud, tăind Atlanticul, pentru a elibera insulele ocupate. Dar nu asta-i problema. Videla se face vinovat de omorârea a mii și mii de argentinieni care nici nu au beneficiat de judecată. Sunt acei dispăruți fără urmă, desaparecidos, pe care i-au jelit rudele și prietenii. A fost cea mai cruntă perioadă din istoria recentă a marii țări de departe, care pe vremea aceea era campioană mondială la fotbal.
Dar să vorbim despre noi. Vreau să spun că pe timpul lui Ceaușescu, când microbiștii noștri scandau pe stadionul 23 August România! România! eu, unul, doream să pierdem și să nu ne calificăm la campionatul mondial. Nu doream ca un dictator să profite de bucuria omului amărât. Omul simplu urla de fericire când vedea că alde Pițurcă dă gol, dar ce era în spatele acestei satisfacții primare? Era ce era și în cazul argentinianului cu câțiva dolari în buzunar care scanda Kempes, Kempes… Dictatura lui Videla a căzut. Acela care s-a ocupat de restituirea adevărului în acea nenorocită perioadă a istoriei a fost marele scriitor Ernesto Sabato. În remarcabilul său roman Degete mici, Filip Florian prezintă foarte obiectiv situația. Oamenii îl ovaționau pe Kempes și echipa de fotbal a țării natale, prea puțin păsându-le de dictatura din țară. Au urmat Maradona și… Messi. Nu analizez ce e acum în Argentina. Nici nu mă interesează. Mă interesează ce-i în țara mea. Dar problema este alta. E o problemă veche dinainte de Hristos. Pâine și circ… Ni se dă circ până ni se apleacă și vărsăm. Fotbalul e circ și nutreț. Oamenii mor fără fotbal și habar nu au ce e în jur. Pe timpul lui Ceaușescu, am delirat când Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. Cine mai era ca noi? Ne mai interesa altceva decât titlul câștigat? Dacă printr-o relație cu măcelarul din colț mai luai și un kil de carne, te durea în pampas, bunăoară, de inginerul Gheorghe Ursu care, în arestul Miliției, era bătut până la moarte. Așa cum a fost bătut acum milionarul Kreiner… Kempes, Maradona, Messi…
Biserica spune că, fiind buni creștini, ne pasă de aproapele… Aiurea, e un fel demagogic de-a ne camufla nepăsarea. Argentinienii pe vremea lui Videla scandau pe stadioane, noi, pe timpul lui Ceaușescu, făceam la fel ca vrednici aplaudaci ce eram… Orice dictatură rezistă prin complicitate cu supușii ei. Niciun dictator, incredibil, nu supraviețuiește dacă nu e susținut de aceia pe care-i oprimă. Ne facem iluzii că iubim democrația și drepturile omului. Fals! Nu ne pasă decât de propriul confort, de propria mulțumire de sine, de ceea ce ne livrează stăpânirea pentru a ne ține sub ascultare… Și acum ne aflăm sub dictatura lui Messi… O persoană obișnuită se bucură de o glorie formidabilă. O merită? O merită, fiindcă suntem niște pioni supuși într-un joc de șah pierdut dinainte. Totul e atât de banal, încât te izbești cu capul de pereți. Maradona, Dumnezeu să-l ierte, a dat gol cu mâna, dar asta nu contează, fiindcă aceea a fost mâna lui Dumnezeu, iar această gogoriță a fost înghițită de zeci de milioane de oameni, de necrezut… Fotbalul e circul nostru, stadionul roman unde, mai cinstit, pe vremuri gladiatorii mureau… Acum nu moare nimeni, decât sufletul nostru mințit și terfelit care ajunge o umbră și de care ți-e rușine să-l mai numești suflet, adică anima, adică ceea ce poate, după moarte, în marile încercări de dincolo, te mai reprezintă, Kempes, Maradona, Messi… Oare bucuria pe care au dăruit-o milioanelor de oameni este în stare să aprindă în bezna de dincolo o fărâmă de candelă? Mă întreb și eu, ca un caraghios și un sărăntoc din Europa răsăriteană. Tot pe vremea când Kempes dădea goluri, la celălalt capăt de lume, în Cambodgia, tortura un monstru ca Pol Pot, iar la noi, știm, își făcea de cap scorniceșteanul regretat acum… Și atunci ce mai e de zis? Fiecare în apartamentul personal pe care-l amenință de la o zi la alta marele seism perfid amânat, roade o hrană umilă și așteaptă indexarea pensiei. Dacă e alfabetizat citește sau, oho, scrie…