De-a lungul unei luni întregi, între 1 noiembrie și 1 decembrie, în anul care s-a încheiat, Centrul Național al Dansului București a fost gazda Festivalului Iridescent, ajuns la ediția a doua și denumit de astă dată Festival internațional de dans contemporan și alte reconfigurări ale sensibilului. Denumirea sa completă a fost binevenită, așa cum voi ilustra prin câteva exemple, căci ingeniozitatea mijloacelor folosite l-ar fi pus în dificultate pe orice privitor care nu era un spectator obișnuit al genului de dans contemporan și al libertăților sale de configurare. În rândurile de mai jos, încerc să sugerez amploarea acestui eveniment, evocând câteva dintre direcțiile sale, datorate creatorilor autohtoni, cât și celor din străinătate.
Pornesc de la zona cea mai apropiată, cea a proaspeților absolvenți ai Academiei de Dans și Performance, a Centrului Național al Dansului București, singura instituție de acest profil din zona est-europeană. Ca membri ai unei noi comunități artistice, foștii studenți au exploatat în piesa gândită de ei, în colaborare cu Mihaela Michailov, vulnerabilitățile breslei. Anca Stoica, Sergiu Dita, Varga Hunor- Jozsef, Eva Danciu și Alexandra Zavelea au dat formă scenică piesei Bodies On The Line, în conceptul și coregrafia Ioanei Marchidan, vorbind despre dificultățile, dar și despre speranțele lor. Afară de câteva producții proprii, colaborările internaționale sunt frecvente în toată aria dansului contemporan, cum s-a văzut și în Festivalul din noiembrie. Centrul Național al Dansului București a comisionat tandemul creativ româno-canadian, reprezentat de Simona Deaconescu și Vanessa Goodman, care a reluat proiectul Blot, inițiat în 2020, și a creat un nou spectacol cu o distribuție românească, formată din Simona Dabija și Maria Luiza Dinulescu. Pe muzica imersivă a ucraineanului Monocube și în ambientul unei instalații industriale care conține peste o tonă de sare, instalație concepută de artistul vizual Ciprian Ciuclea, spectacolul a mai fost prezentat la Plastic Orchid Factory (CA), la a treisprezecea Bienală de Dans din Vancouver (CA) și la Galeria Ectopia din Lisabona (PT).
Trecând la o serie dintre spectacolele invitate din afară, unul dintre cele mai ingenioase a fost cel conceput de dansatorii Ioanna Paraskevopoulou, care este și autoarea conceptului și a coregrafiei, și Georgios Kotsifakis, partenerul ei. Spectacolul lor Mos, este o arhivă de proiecții în mișcare, însoțită de mișcările celor doi dansatori, dar nu sub formă de imitație, ci ca un fel de comentariu parodic la ceea ce se vedea pe ecran, comentariu pentru care se foloseau numeroase obiecte răspândite pe scenă. De exemplu, se folosea un bici, manevrat de danstoare în ritmul în care alergau caii din imagine, bine susținuți în alergarea lor și de pașii de step ai dansatorilor. Ambii interpreți erau de altfel admirabili dansatori de step, având în același timp o deosebită eleganță și fluiditate a mișcărilor brațelor și torsului. Și tot dansul lor a fost însoțit de suportul audio și sound design-ul unui alt membru important al echipei, Danis Chatzivasilakis.
O reîntâlnire interesantă a fost aceea cu artistul francez Jérôme Bel, după 16 ani de la prima sa venire în turneu la București, tot la CNDB. Și chiar dacă nu a fost mai plăcută, a fost cel puțin mult mai folositoare pentru înțelegerea gândirii și simțirii coregrafului. Acesta și-a făcut anamneza suferințelor sale artistice într-un fel de portret personal și profesional, prin intermediul unui text tradus în limba română și citit de Nanci-Cristian Nanculescu, care a intrat în rolul lui Jérôme Bel timp de două ore și a însoțit acest text cu o suită de proiecții din lucrările acestuia, dându-ne astfel posibilitatea să cunoaștem de la ce a pornit totul. Răzvrătirea adolescentină față de părinți este un semn adesea întâlnit ca formă de exprimare a propriei personalități. În cazul lui Jérôme Bel, răzvrătirea s-a extins asupra întregii societăți și civilizații în care s-a născut, subliniindu-i toate relele și neputându-i vedea și binele pe care i-l oferea. Și anume, în primul rând posibilitatea de a-și exprima liber toate nemulțumirile. (Vesticilor le trebuia neapărat puțin regim comunist spre trezire!) Tot astfel, Jérôme Bel a ținut să-și afirme mereu răspicat viziunea proprie în toate lucrările. Uneori însă a fost trădat de sine însuși, în unele dintre piesele sale, precum în cea prezentată acum și intitulată Isadora Duncan, în care expresivitatea mișcării, încărcată de sens, a revenit în prim plan, obligat fiind la aceasta de subiectul ales.
Un alt invitat, artistul polonez Dominik Więcek, în prezent bursier al Universității de Artă din Essen, s-a situat, dintr-un anume punct de vedere, la celălalt pol față de Jérôme Bel, întrucât el încărca fiecare gest, fiecare mișcare, chiar și simplul gest sau alergarea, cu o trăire interioară încărcată de emoție. Să te izbești alergând de un zid, să cazi în genunchi înfrânt, să te aperi de o lumină care te orbește, totul era încărcat de simțire și sens. În lucrarea sa, Café Müller, evoca o celebră piesă a Pinei Bausch, lucrarea fiind închinată acestei mari creatoare, dar și mamei sale care, mai întâi a fugit în Germania vestică de comunism, l-a născut acolo, dar, când el avea trei ani și țara s-a eliberat de teroare, s-a întors împreună cu soțul ei în Polonia. În această piesă, care pune în valoare întreaga sa viziune asupra mișcării, el este coregraful dar și propriul să interpret.
Un alt spectacol prezentat în Festival, la Teatrul Odeon, MERCEDES MÁIS EU, s-a născut din colaborarea a două artiste spaniole, și anume din muzica compozitoarei Mercedes Peón, inter pretată de aceasta pe scenă la o serie de instrumente de percuție și de suflat, și din creația dansatoarei și coregrafei Janet Novás, care îi dădea formă scenică prin mișcare, prin cântec și prin viu grai. Toate aceste mijloace au fost folosite de Janet Novás în nenumărat de multe nuanțe, tonuri și pulsații, stingându-se până la tăcere, dar reizbucnind năvalnic în rotiri ale brațelor și ale întregului corp, în care includea și părul el lung și bogat. Dansul ei, de o mare plasticitate, părea străbătut din când în când de o fulgerare care îi dădea o forță suplimentară, iar alteori îngloba ecouri îndepărtate ale unor dansuri arabe sau răsucirea specifică încheieturilor mâinii acestor dansuri.
Festivalul s-a încheiat în mod potrivit prin întoarcerea pe meleagurile noastre, și anume cu un film, O întâmplare cu jazz, închinat unei mari personalități a istoriei dansului contemporan de la noi, Miriam Răducanu. Filmul urmărește și consemnează pe peliculă scene filmate și fotografii care au rezultat în urma întâlnirilor dintre dansatoarea și coregrafa Miriam Răducanu și fotograful Mircea Albuțiu, întâlniri care s-au desfășurat timp de opt luni, în 1917. Totul a plecat de la o temă de jazz, o înregistrare video cu Miles David din 1959, din studioul lui Robert Herridge, din New York. Piesa So what (Și ce dacă) care i-a plăcut în mod deosebit lui Miriam, a inspirat-o și a scornit tot felul de personaje prin dansul ei, în compania lui Mircea Albuțiu și veghiată de soțul ei, Cornel Răducanu. Imaginile furnizate de Mircea Albuțiu au fost selectate, montate și colorizate de Alexandra Bălău într-un film de 48 de minute. Ceea ce am văzut a fost extrem de emoționant. Am văzut ce poate face dansul pentru cineva care i s-a dăruit total o viață întreagă, lăsând ca muzica și propria inspirație și propria imaginație să o conducă, chiar și după 90 de ani. Am văzut cum dansul poate revitaliza un corp, pentru câteva minute, dincolo de orice vârstă, dincolo de orice beteșuguri. Și toate aceste imagini se suprapuneau pentru mine peste alte imagini și alte emoții mai vechi, văzute și trăite în recitalurile de odinioară ale lui Miriam Răducanu de pe scenele diferitelor teatre sau de la Nocturnele de la Țăndărică.
Spicuind de ici și de colo câteva impresii și câteva imagini, am încercat să creionez, în mare, împortanța acestui Festival Internațional de Dans Contemporan și darul deosebit pe care l-a făcut lumii dansului de la noi.