Lectura volumului Întâmpinarea zilelor de Ligia Csiki, recent apărut, cu ilustrații de Csiki Attila, a retrezit în mine plăcerea, uitată cîțiva ani, de-a scrie critică de întîmpinare. Am recitit volumele ei de poezie: Nubiathan sau divan pentru părinți și îngeri (Ed. Fundației Alfa, 2002), Dereticarea spațiului (Ed. Fundației Alfa, 2912) și Dereticarea timpului (Ed. Limes, 2019), constatînd cît de legate sunt tematic și stilistic de mărturisirea unei experiențe de viață traumatice, pentru a o rosti și exorciza, totodată.
Întâmpinarea zilelor este volumul în care „dereticarea“ se împlinește ca o privire întoarsă pentru confirmare, dar marchează și treapta cea mai înaltă a formulei poetice a Ligiei Csiki. Alcătuit din 54 de poeme care – remarcă editorul Mircea Petean pe coperta a patra – par niște „firimituri dintr-un jurnal ținut pe sărite“, volumul este totuși structurat cu migală de bijutier. Notațiile și reflecțiile de jurnal, aparent disparate, se înlănțuiesc către un final care, ca o oglindă magică, le dă coerență și profunzime, mai ales cînd scapă de tentația abstractizării emoției și cerebralizării discursului. Poezia este pentru Ligia Csiki o experiență zilnic repetată de „măcinare“ a fructului cunoașterii, prin îndepărtarea cojii și stoarcerea miezului pînă rămîne doar esența vizibilă prin “procedurile microscopice“ ale artei: „23. măcinarea cojii fiecărei zile…/ resturile se mistuie încă o dată în ziua următoare/ și în ziua următoare următoarei…/ pînă ce firimiturile nu se mai văd/ decît prin proceduri microscopice/ dar știi că substanța zilei trecute/ și a celor trecute înainte de aceasta/ e acolo/ mereu prezentă în ceea ce faci/ în ceea ce simți/ în ceea ce crezi/ în ceea ce scrii// dac-ar rămîne nisipuri fine/ strălucitoare fire flămînde de lumină/ neîncăpătoare în clepsidre/ m-aș întoarce în rosturi / aș fi în Poezie.“
A fi în Poezie înseamnă, pentru poeta Ligia Csiki, a trăi autentic în orizontul unei lumi eliberate de constrîngerile spațio-temporalității, ca în „bula de liniște“ a mansardei unei case din satul unde s-a izolat de zgomotul realității exterioare : „20.din mansardă am început să cobor tot mai rar/ de aici lumea mi se arată mai mult/ o suprapunere de sunete/ țipetele de copii/ motoarele zornăitoare/ vorbele grele ale vecinului copitele cailor izbind scîndura grajdului/ strigătul cocoșului/ și peste toate/ tăcerea sonoră a constelațiilor/ urnind rosturile// așa că din mansardă/ lumea e tot mai acceptabilă.“
Singurătatea este tema centrală și recurentă aproape în fiecare poem, definită în memorabile versuri: „singurătatea ne înconjoară plină“, „singurătatea e cartea care nu se lasă scrisă“, „cărți liniștite răsfoiesc singurătăți infinite“ etc. Este, de fapt, un gol ontologic asumat de Ligia Csiki cu înțelepciunea și simplitatea retorică a poetei americane din secolul al XIX-lea, Emily Dickinson, individualizîndu-se stilistic printr-un expresionism abstract. Acest gol existențial se umple însă de lecturi, amintiri și dialoguri imaginare cu ființe dragi pierdute. Trăirea ei oscilează între liniște și neliniște/ anxietate, reprezentate de fiecare poem într-un evantai de imagini mai mult în alb-negru decît color, ca în admirabilul poem 12: „de o vreme panica are rochie albă de mireasă/ trena flutură pe trotuarele ridate de cenușă/ pe linia de troleu sau de tramvai/ pe benzile de circulație…/ călcăm pe ea și/ albul alb se lipește pe tălpile noastre/ apoi pe palmele noastre/ pe degetele cu care tragem pînza orizontului“.
Poezia se leapădă de figuri retorice și reminiscențe livrești, năzuind la o rostire genuină ca exprimare sinceră a stărilor sufletești tensionate într-un fel de strigăt expresionist cu funcție terapeutică, cum mărturisește autoarea în poemul 21 provocat de drama copilului pierdut, obsesie întîlnită în toate volumele sale:
„Cărți vechi îmbrăcate în lecturi noi/ cartea alunecă din mîini și…/ zilele curg/ măsurînd egalitatea cosmică a distanțelor/ zilele se întrec/ în întîmplări disproporționate față de așteptări/ emoțiile se diluează odată cu trecerea/ unele mor și nu se mai nasc niciodată/ așa după cum moartea copilului/ îți amputează felul acesta de iubire/ dorul sufocă tot/ chiar tot/ și deodată te simți altcineva/ cineva incomplet/ cineva cu pieptul deschis pentru o operație pe cord/ care nu va mai avea loc niciodată/ cineva alunecat dintre coperțile unei ficțiuni/ dureroase mereu.“
În poemul 54 din final: „și dacă ar fi să se schimbe ceva/ să mă arăt așa/ în toată goliciunea cuvintelor/ intimidate de atîta sens/ sau rușinate de pierderea lui// să las firea ascunsă/ în bucuriile cuminți și răbdătoare/ a se arăta cu chipul ei de copil/ din abisuri să răsară mama/ iar pe buze să-mi apună tata// să cred că lumea e bine legată de har/ că e surîs adîncit în lumină/ / asta să se întîmple dacă ar fi să se schimbe ceva“, poeta mărturisește speranța unei schimbări a destinului prin împăcarea cu sine și cu ceilalți. Și prin transformarea lui în poezie.
Nu știu dacă Ligia Csiki va mai scrie poezie pe această temă, cert e însă că cele patru volume publicate pînă acum alcătuiesc o operă valoroasă care invită la lectură și comentariu.