În anul 2023 a fost un boom al cărților pentru copii (și nu doar în România), cu tendințe care merg mai ales spre ficțiunea realistă și abordarea interactivă, spre grija față de mediul înconjurător și promovarea educației (cărți despre istorie și alte științe, învățături despre tehnologie și diverse teme legate de dreptatea socială).
Mai ales cele două volume ale istoricului israelian Yuval Noah Harari (din seria de patru proiectată) despre istorie și „poveștile care au făcut lumea“ au avut influență asupra celor mai căutate cărți din 2023. Suntem de neoprit, din care anul trecut a apărut la Polirom volumul al doilea, îl prezintă pe Harari cu știutele lui preocupări față de modul în care ar putea fi schimbat viitorul, responsabilitatea acestei viitoare schimbări fiind pusă acum în seama copiilor. Cititorii (vârsta recomandată fiind 10 ani) sunt implicați interactiv în nararea istoriei omenirii, căci dacă lumea în care trăim a fost creată de strămoșii noștri, viitorul va fi construit de cei ce acum sunt copii. Povestind cu umor despre începuturile civilizației, când oamenii încă nu erau sedentari și abia învățaseră să aprindă focul, dar totodată și vâlvătaia imaginației, Harari subliniază cum au născocit aceștia povești ca să obțină controlul asupra plantelor, animalelor, a celorlalți oameni. „Și în Egiptul Antic, și în țara ta, astăzi, regulile țărilor s-au bazat adesea pe ritualuri și povești. Fără povești, n-ar fi putut exista niciun regat antic și n-ar putea exista niciun stat modern.“ Datorită „tocilarilor antici“ din Sumer, care au inventat scrisul, sau a egiptenilor și chinezilor, iar apoi datorită birocrației, care a promovat tehnicile de arhivare și recuperare a informațiilor, lumea s-a schimbat. Birocrații „pot să găsească lucruri – dar și să facă lucruri să dispară. Așa îi controlează ei pe oameni“. Și astăzi majoritatea lucrurilor sunt organizate de birocrați. „Fără ei, n-ar putea nimeni să construiască drumuri și spitale. Chiar și școala ta e organizată de birocrați. Și te-ai întrebat vreodată de ce trebuie să dai examene? Pentru că așa au zis birocrații“… Notele fiind numere, „profesorii trimit aceste numere birocraților, care le pun pe toate într-un sertar și le folosesc ca să hotărască tot soiul de lucruri despre tine.“ Numeroasele reguli pe care oamenii trebuie să le respecte au fost inventate treptat, dar diferențele sociale create „nu aveau nimic de-a face cu vreo lege a naturii“. „Ce-i face pe oameni să creadă în reguli? Mai important, ce-i face chiar și pe săraci, pe sclavi să creadă în niște reguli care îi fac atât de nefericiți? Răspunsul este: poveștile! Poate tu crezi că nu e de niciun folos să spui povești, dar de fapt asta este cea mai mare putere pe care o au oamenii. Asta e superputerea noastră secretă!“ Totuși, visurile împărtășite și poveștile care fac rău, justificând reguli nedrepte, ar putea fi schimbate. Astfel au fost deja rupte unele vrăji, de pildă povestea că femeile n-ar putea face orice, asemeni bărbaților. „Pe măsură ce crești, auzi multe povești, iar o parte importantă a creșterii este să înveți pe care să le păstrezi, pe care să le schimbi și la care să renunți. Aici copiii au un mare avantaj față de adulți: ei nu au auzit poveștile de atâtea ori. Deci, dacă o poveste rea trebuie schimbată, probabil copiii vor face asta.“ Poate că asemenea responsabilitate pusă pe umerii celor care încă mai citesc cărți ilustrate, precum și reducerea credinței (nevoii de spiritualitate) exclusiv la o poveste creată de oameni sunt totuși o exagerare. Cartea pune însă problemele tulburător, iar citind-o, copiii vor învăța să iubească natura și toate ființele, să folosească puterea pe care omul a dobândit-o în timp spre a le fi de ajutor, iar nu spre a face rău.
Urmând acest trend a scris și Florin Bican Petarde și pocnitori. Poveste de sărbători, carte gândită, cum declară autorul, „în semn de solidaritate cu toate ființele din regnul animal hărțuite an de an de acei membri ai celei mai evoluate specii de pe Terra, pentru care sărbătorile sunt un prilej de bubuială. În locul tuturor pocnitorincilor, petarzilor și a celor posedați de artivicii, îmi cer iertare de la animalele astfel traumatizate: de la cele care le cunosc personal, dar și de la celelalte“. Autorul își păstrează cunoscutul umor (adesea, negru) și stilul bogat nuanțat, care include, după cum se vede și în citatul de mai sus, jocurile de cuvinte.
Solidaritatea și prietenia între ființe din regnuri diferite apar și în cartea pentru copii a Ioanei Pârvulescu, imaginând, în Trei zile nemaipomenite, o vrajă care produce un „schimb de vieți“ între o veveriță și o fetiță. Aceasta din urmă învață astfel „cum să se comporte la înălțime și după succese“, dar, evident, și veverița devenită școlăriță are destule de învățat. Cartea se adresează într-o mare măsură copilului încă ascuns în autoare și amintirilor ei, chiar dacă și astăzi, din fericire, lumea a rămas plină de pozne și prieteșuguri veverițești.
Vrăjile din cartea pentru copii a Ioanei Diaconescu, Povestiri cu gene lungi, transformă un fluture albastru cu ochi verzi într-un tânăr care n-ar mai vrea să se despartă de fata pe care o însoțește prin luncile înflorite. Sau o transformă pe Ileana Cosânzeana, închisă în turn de Zmeul Zmeilor, într-un roi de musculițe care o poartă la salvatorul Făt-Frumos, sau o preface pe simpatica Baba Cloanța în Zâna Zânelor, pe cățelul Roni într-un prieten vorbitor, o familie de cârtițe – în Balaurul Șapte Guri ș.a. Poveștile (în care apar și câteva spiridușe, inclusiv „spiridușa genelor“, sau îngerul ploii, „ca să nu uit că viața cu toate ale ei e neașteptat de plină de mister“) se leagă adeseori între ele prin ferestre care se deschid unele în altele, iar umorul înviorează țesătura postmodernă a cărții, cu trimiteri și sugestii delectabile la orice vârstă.
N-au lipsit în 2023 nici traducerile din clasici ai secolului XX, precum Motanul chinez de Mika Waltari (1908-1979), unul dintre cei mai celebri autori finlandezi. Un motan auriu foarte inteligent, cu o coadă foarte lungă, doritor de călătorii, pleacă să cunoască lumea, dorindu-și în special să ajungă la Paris. Drumul începe cu un înot cârmit cu coada spre vaporul de unde se vede că „marea era atât de mare, încât nu puteai s-o cuprinzi cu o singură privire. Trebuia să te uiți la ea pe bucățele“; și promitea multe aventuri. Într-adevăr, motanul trăiește diverse peripeții. Între care și un război cu șobolanii de pe corabie, conduși de regele Coadă Pleșuvă al IV-lea Cel Mare. Învingându-i, eroul și-a câștigat până și admirația rechinilor, care îi înălțau ode: „Motanul Chinez e puternic și mare, / Din dinții lui ascuțiți nu există scăpare.“ De altfel, cartea e presărată cu versuri hazlii. După ce l-a luat prizonier pe Coadă Pleșuvă, cel rămas fără regatul său și fără sacii cu zahăr, Motanul Chinez s-a gândit totuși că un dușman cu care a luptat vitejește merită respect și i-a propus pacea și „demilitarizarea“, cu condiția retragerii șobolănimii pe o insulă pustie. Ajuns la Paris, admirat și premiat pentru vitejia și frumusețea lui, a fost însă curând cuprins de dorul patriei și s-a întors acasă, unde, după ce cunoscuse la Paris membrii Societății Secrete a Mâncătorilor de Lotus, hotărâse să-și petreacă restul vieții în meditație și poziții a căror descriere smulge cititorului hohote de râs.
Din categoria cărților pentru adolescenți, Căderea soarelui de fier, un SF al autorului francez contemporan Michel Bussi, trasează o poveste deopotrivă „de aventuri“ și romantică, despre două triburi de copii rămase singurele supraviețuitoare după un cataclism. Cele două triburi rivale ajung totuși să se împace, atât pentru a se salva, cât și pentru a feri lumea întreagă de pieire. Scapă din incendiile provocate de căderea soarelui de fier, salvează animalele din pădure și își îndeplinesc misiunea de a asigura viitorul Pământului. Între timp, eroii împliniseră treisprezece ani („suntem mari acum!“), iar când băiatul și fata care conduceau cele două triburi s-au sărutat, „cerul Pământului se lumină datorită unui imens foc de artificii multicolor. Ca pentru a anunța, pe o rază de kilometri întregi, că acolo se construia o lume nouă.“