Ideea de a scrie rândurile de față mi-a venit amintindu-mi de o reacție tipică pe care a avut-o cândva Nicolae Breban, în timpul unei discuții purtate la Iași, în urmă cu vreo 15 ani. De fapt, nu era o discuție, ci o prelegere despre brebanizarea lui Dostoievski, Thomas Mann și Nietzsche, precum și despre dostoievskianizarea manno-nietzscheană a lui Breban. Conferențiarul tocmai voia să treacă la partea a doua a expunerii, iar eu, prinzând o mică pauză de respirație în discursul răsucit într-o lungă buclă brebaniană, m-am jucat cu două cuvinte rostite de el și mi-a ieșit un calambur pe care l-am crezut reușit. Or, în loc să zâmbească sau măcar să surâdă, așa cum m-aș fi așteptat, autorul Riscului în cultură s-a încruntat și m-a mustrat, exprimându-și mirarea că poate auzi așa ceva din gura cuiva care este moldovean, iar nu sudic. Eu am râs, n-am zis nimica și mi-am amintit de învățătura lui Eminescu, precum că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră.
În spiritul celor spuse, Nicolae Breban confirma într-un interviu următoarele: „Nordul românesc a trimis spre sud trei genii, iar Bucureștiul nu l-a reținut decât pe unul singur – pe Eminescu. Pe doi i-a respins, pe Maiorescu și pe Blaga. Nici astăzi nu sunt pomeniți, spiritul maiorescian, germanic, raționalist-logic, e ignorat, în schimb, toți hăhăie pe Caragiale, cu schițele lui penibile ce amuză doar prin acele automatisme verbale mici. Nu în dramaturgie e mare Caragiale. […] Caragiale își scria comediile construite pe un comic de situație sau de limbaj în 1910, când în Europa erau doi foarte mari dramaturgi: Strindberg și Cehov, care veneau cu un teatru problematic“ („Familia“, nr. 9-10/2007). Lăsând la o parte faptul că I.L. Caragiale nu-și scrisese toate comediile în același an 1910, ci într-un interval temporal situat cu mai bine de trei decenii înainte, poziția valorică a dramaturgului român nu trebuie minimalizată față de aceea a celorlalți doi, deoarece el a fost interesat de un discurs literar de altă factură.
Aserțiunea potrivit căreia nordicii Maiorescu și Blaga nu sunt pomeniți de sudicii bucureșteni este în marginile adevărului. Într-adevăr, Maiorescu era un nordic, prin rădăcini și prin formația sa germană, dar se născuse la… Craiova, unde își făcuse primii ani de școală. Și se pare că autorul În contra direcției… nu s-a plâns mai tare de sudici decât de nordici după mutarea definitivă de la Iași la București. În Capitală și-a petrecut el cea mai mare parte a vieții și a făcut carieră politică, universitară și avocățească. După știința mea, se pare că nici Blaga nu a fost respins de sudici chiar atât de tare pe cât se teme Nicolae Breban. Ar mai fi două remarci: nu sunt convins că Maiorescu și Blaga au fost atinși de aripa geniului, iar că autorul lui Mitică ar fi scris schițe penibile, bune de hăhăială…
Se găsesc în romanele lui Nicolae Breban scene dintr-un București în care există insule de provinciali strămutați din Nord și retrași acolo în fața agresiunii amfitrionilor. Așa procedase și scriitorul, după ce ajunsese în Capitală, la vârsta de 18 ani, iar unele dintre personaje își definesc sensul vieții și voința de putere în funcție de drumul parcurs din provincie spre centru. Traseul le este un fel de cale regală sau chiar imperială străbătută mai întâi de autorul lor. Provincia nu (mai) păstrează rădăcini imperiale, ci doar imagini ale unor succesive abandonări sau renunțări și, în ciuda aparențelor de stabilitate, ea începe să devină o lume fără așezări temeinice și fără o identitate fixată. De aceea, personajele se definesc în funcție de migrarea de la margine spre Centru, de la sat spre oraș, din provincie spre Capitală.
Provincia nu are în romanele lui Nicolae Breban un contur trasat printr-o simplă cartografiere a unui spațiu regional, ci definește o tipologie cu un fel de a fi și de a crede în anumite valori. Tema provinciei ca ținut paradiziac este conturată în romanul debutului, Francisca, prin descrierea grădinei din casa copilăriei Franciscăi. Treptat însă, provincialii receptează acut provizoratul neașezării lor și caută să găsească, prin mișcare centrifugală, forța interioară necesară ieșirii din inerție, pentru a deveni capabili să (se) învingă. Față de Capitală, Provincia este un teritoriu excentric a cărui existență castnică se uniformizează, întrucât aici predomină, precum în romanul Bunavestire, apărarea onoarei de familist, relațiile de curtoazie, orele fixe ale meselor și reveriile regresive prilejuite de privirea duminicală a albumelor de familie.
Atras de filosofia iraționalistă a Nordului continental, Nicolae Breban imaginează totuși narațiuni romanești în linia energetismului slavician, spre buna gestionare a pulsiunilor obscure manifestate de personaje trăitoare într-o Provincie care riscă să se îmbolnăvească de filosofia eșecului. Mișcările centrifugale pot apropia personajele „ex-centrice“ de un dorit Centru, care va face mereu rocada cu Provincia în privința aspirațiilor. Nicolae Manolescu vorbea cu totul justificat, în volumul dedicat corinticului din eseul Arca lui Noe, despre procesul de grobeizare a naratorului și de brebanizare a lui Grobei. Or, Grobei brebanizatul suferă radicala ruptură existențială, atât de mult comentată de critică, și își caută Nordul, adică Vatra Dornei, pentru a reconstitui traseul biografic al apostolului Provinciei Mihai Farca. Merceologul bănățean, visând la marile valori ale Provinciei, la marele ei curaj donquijotesc, devine palida figură a unei narațiuni burlești, drept replică dată peste timp Cavalerului tristei figuri. Provincia se relevă a fi în cel mai important roman al lui Nicolae Breban drept capitală spirituală prin existența a două Centre – Alba Iulia și Blaj.
În Jiquidi (partea a patra a tetralogiei Ziua și noaptea), miza confruntării nord-sud și subiectul I.L. Caragiale sunt readuse în discuție de personaje sau chiar de romancier atunci când el însuși intervine, în stilul caracteristic, cu impetuozitate, în disputele ideatice legate de relațiile de putere dintre indivizi. Uneori, este dezbătută ideea superiorității Ardealului și a importantei sale contribuții la revigorarea culturală a națiunii, prin preluarea ștafetei de la Școala Ardeleană. Alteori, este adus elogiul provinciei, care rămâne o sursă de caractere și valori nevoite să ia calea Capitalei pentru a fi recunoscute. La unison cu părerile personajelor despre provincie, autorul însuși intervine în discuții, cu observații aspre și cu obișnuitele confesiuni violente despre experiența personală. La încheierea ultimului volum al tetralogiei, el spune tranșant: „De altfel, trebuie s-o mărturisim acum, la sfârșitul acestui ciclu voluminos, o bună parte din eroii noștri nici n-ar fi fost posibili în… capitală! Iar autorul care semnează aceste pagini este infinit recunoscător Proniei sau Hazardului“. (Jiquidi, Grupul Editorial Art, Buc., 2007, p. 509). Este o recunoștință legată de șansa de a fi copilărit și studiat în Provincie.
Spiritul românesc în fața unei dictaturi acuză, printre altele, lipsa de osmoză temperamentală și morală a românilor din cele trei mari provincii, unite după multe secole de supraviețuire sub tot atâtea mari imperii sensibil diferite între ele (turc, rus și austriac). După atât timp scurs de la Marea Unire, ne amăgim – spune eseistul – cu unitatea limbii (dar nu și a felului în care ne jucăm cu ea – adaug eu), uitând de istoriile diferite traversate și de dobândirea unor reflexe chiar antagonice. Departe de mine gândul de a spune că, în concepția imagologică a lui Nicolae Breban, nordicii și sudicii se detestă respectuos, admirându-se, totodată, cu dispreț. Cred însă că o idee directoare care se degajă din mai toate romanele și eseurile învingătorului coborâtor din Nord pe Calea Victoriei este aceea că există în spațiul românesc o continuă confruntare de concepții și de mentalități regionale. Disputa este cauzată – potrivit autorului Drumului la zid – de discrepanța existentă între seriozitatea Nordului reunit pe aceeași paralelă geografică și faconda Sudului aflat la porțile Orientului, unde totul este luat în răspăr, ca într-un fel de – aș completa eu – Siliștea-G(l)umești mărită la scară.
Desigur că Nicolae Breban nu este deloc departe de adevăr când spune că Nordul înseamnă gravitate, rigoare, tenacitate și acces la marea problematică (G. Ibrăileanu ar adăuga și spiritul critic moldovenesc, grație căruia se face cu inteligență operă mai de lux). Băimăreanul însuși probează cu tărie toate aceste date ale unui fiord nordic de nezdruncinat, prin felul de a fi și de a scrie într-un mediu sudic ce nu-i este pe plac, dar în care tinde cu succes spre o utopie tangibilă. Înzestrat cu puterea de observație a unui mediu social format, de obicei, în orașele de provincie, Nicolae Breban s-a impus în cadrul generației sale și prin calitatea de a fi cronicarul acestei lumi de margine în benefică devenire din confruntarea sa cu Centrul, el rămânând, în același timp, unul dintre cei mai importanți scriitori români postbelici.