O expoziție de dimensiuni modeste a „luminat“ sălile lipsite de ferestre din jurul curții scufundate a aripii Lehman a Muzeului Metro politan din New York. Descriind un moment important din istoria Fauvismului și a artei moderne de la începutul secolului al XX-lea, „Vertij de culoare: Matisse, Derain și originile fauvismului“ a pus în valoare transformarea radicală care a avut loc în producția celor doi prieteni – Henri Matisse și André Derain – în timpul verii anului 1905, petrecute la Collioure, un mic port pescăresc mediteraneean din apropierea Pirineilor. Experimentele lor legate de culoare, formă, structură a tablourilor și perspectivă – susțin curatorii acestei expoziții pe care Metropolitanul a organizat-o în cooperare cu Muzeul de Arte Frumoase din Houston – au condus arta europeană modernă într-o nouă direcție. Contactul cu peisajele pitorești și vibrând de culoare ale sudului i-a făcut să adopte o paletă deosebit de îndrăzneață, cu culori pure, nealterate, în care urmele pensulei pe pânză aveau o evidentă valoare tactilă. În cele circa două sute de picturi în ulei, desene și acuarele produse aici, cu subiecte variate – peisaje portuare, pâlcuri de copaci, scene de familie – cei doi renunță la compozițiile convenționale, cu un centru bine definit și multiple planuri eșalonate în profunzime. Propun o abordare subiectivă a lumii înconjurătoare care transcende realitatea apropiindu-se, pe alocuri, de abstract. „Culoarea nu ne-a fost dată pentru a imita natura ci pentru a ne putea exprima emoțiile.“ – scria Matisse mai târziu.
Este greu de spus dacă această excursie la Collioure a fost cu adevărat piatra unghiulară de la temelia fauvismului, așa cum, conform unui alt mit fondator, vizita lui Picasso la Gosól, în Pirinei, un an mai târziu, a fost stâlpul de hotar care a marcat începuturile cubismului. Evoluția artei este rar marcată de discontinuități acute, de clipe de „revelație“. Încă în 1900, Derain și Maurice de Vlaminck au închiriat împreună un studio în Chatou, nu departe de Paris, pictura lor trecând – sub influența peisajelor de pe malul Senei – de la tente relativ palide și sumbre la altele mai cutezătoare, anticipând astfel intențiile fauviștilor. Ajunși la Collioure, Matisse și Derain erau deja pe deplin conștienți de eforturile post-impresioniștilor de a se îndepărta de reprezentări naturaliste, cunoșteau atât modul în care Van Gogh a folosit o paletă de culori profund radicalizată cât și reprezentările subiective ale lui Gauguin. Fauvismul nu a făcut decât să continue explorarea alternativă a formelor și culorilor propusă de post-impresioniști. Collioure s-a întâmplat să fie un creuzet prielnic experimentelor propuse.
Primul și cel mai scurt ca durată (circa 1904 – 1908) dintre „ismele“ secolului al XX-lea, Fauvismul și-a luat numele de la criticul francez Louis Vauxcelles. Văzând tablourile lui Derain, Matisse, Vlaminck sau Marquet expuse la Salonul de Toamnă din 1905, alături de două busturi neoclasice, acesta a exclamat „Donatello printre bestii sălbatice“, expresia sa prinzând rapid rădăcini în conștiința publicului și fiind adoptată cu mândrie de artiștii expuși. Așa cum explică cu claritate o manifestare – „Matisse, Derain și prietenii lor“ – de la Kunstmuseum Basel, mult mai amplă decât cea de la Metropolitan, începuturile mișcării sunt legate de clasa pictorului simbolist Gustave Moreau de la Școala de Belle-Arte din Paris. Aici, o serie de pictori – Matisse, Albert Marquet, Charles Camoin și Henri Manguin – beneficiază de educația liberală propusă de acest admirabil profesor, care recomanda contactul direct cu opera vechilor maeștri din muzee și o continuă imersiune în lumea înconjurătoare ca antidot la constrângerile academice. După moartea lui Moreau, în 1898, foștii săi învățăcei continuă să lucreze împreună în școli private precum Academia Julian sau Academia Carrière, încercând să determine noi paradigme de reprezentare a corpului uman. În afară de Derain și Vlaminck, lor li se alătură un alt grup de tineri – Raoul Dufy, Georges Braque, Othon Friesz – care-l privesc pe mai vârstnicul Matisse ca pe un fel de șef de școală. Cei din urmă stabilesc un dialog cu impresioniștii din generația precedentă, vizitând și pictând locuri din Normandia sau sudul Franței ( La Ciotat, L’Estaque) frecventate de aceștia și abordând peisajele respective dintr-o nouă perspectivă al cărei radicalism – Trouville (Dufy), Port la L’Estaque (Braque) – este totuși mai temperat decât cel al compozițiilor lui Derain și Matisse de la Collioure… Interesant, „Matisse, Derain și prietenii lor“ detaliază și includerea unui număr de femei în mișcarea fauvistă, în pofida caracterului acesteia perceput ca fiind „viril“ și „sălbatic“. Pictorițe precum Marie Laurencin (Alice Derain sau Diana la vânătoare – ambele din 1908), sau, mai puțin, Émilie Charmy (Autoportret – 1906) se dovedesc creatoarele unor lucrări personale, de clar interes.
Cu toate că nu a fost o mișcare unitară, organizată, nu a avut un manifest, iar grupul de creatori asociați cu acest curent artistic era alcătuit din personaje cu un trecut, interese, temperamente diferite, Fauvismul a avut o influență supradimensionată în istoria artei moderne. Așa cum o demonstrează ambele manifestări la care mă refer, Fauvismul este un adevărat punct focal în istoria artei moderne, în care se strâng și de unde diverg importante linii evolutive. Quai de Grands Augustins (1905) de Albert Marquet este un tablou marcat moștenirea lui Pissarro… Divizionismul lui Signac se regăsește într-un tablou important al lui Matisse – Luxe, calme et volupté… Mai multe peisaje urbane pictate de Maurice de Vlaminck la Chatou și Bougival sau de Derain la Collioure sunt o consecință a marii retrospective Van Gogh din 1901, de la galeriile Bernheim-Jeune, chiar dacă tablourile lor nu ating intensitatea modelelor pictorului neerlandez… Lucrări pictate de Derain la Londra în 1906 –„Tamisa și Tower Bridge“, „Regent Street“ – sunt o reacție directă la peisajele pictate de Monet în multiplele sale peripluri britanice… Pictura lui Matisse continuă să stea sub semnul lui Cézanne așa cum a făcut-o și în anii premergători fauvismului, atât în naturi statice (Bufet și masă – 1899) și siluete (Academia omului 1900-1901), cât și în peisaje. Trunchiuri solitare de copaci, pictate atât de el cât și de Derain la Collioure și la Estaque, au ceva din incomoda stranietate a compozițiilor maestrului din Aix, chiar dacă accentul este pus pe culoare și textură și nu pe spațialitate.
Influențe fauviste prezente în opera pictorilor care le-au urmat sunt la fel de clar percepute… La Danse (1906) de Derain prefigurează lumea Vameșului Rousseau… Un alt tablou al său – Cavaler pe cal alb – te trimite cu gândul la picturile cu elemente figurative încă recognoscibile din perioada pre-abstractă a lui Kandinsky… Inițial interesat de paleta plină de freamăt și de explorările subiective ale spațiului propuse de fauviști (La petite baie de La Ciotat sau Le Golfe de Lecques), Georges Braque adoptă în 1908, sub influența prietenului său Picasso, o paletă mai mută dar continuă, chiar și în picturile sale cubiste, experimente legate de relații între nuanțe coloristice (de exemplu în Peisajul din 1908 aflat în colecția muzeului din Basel)…. Pe de altă parte, expoziția de la Basel discută prea puțin relația dintre Fauvism și mișcarea „Die Brücke“ care s-a născut la Dresda relativ concomitent și independent, componenții ei – Kirchner, Heckel, Schmidt-Rotluff – folosind un repertoriu coloristic similar cu cel al fauviștilor. Chiar dacă distincția dintre lucrări de sorginte latină și germanică este uneori greu de făcut, ea există. Dacă rădăcinile în arta lui Van Gogh sunt comune, la pictorii francezi ele sunt temperate de analiza structurală de origine cézanne-iană, pe când la cei din Dresda, alte influențe majore sunt cele ale simbolismului lui Munch și ale artei ne-occidentale. În plus, accentul este pus în cazul fauviștilor pe formele plastice, în timp ce expresioniștii germani sunt în primul rând interesați de redarea pe pânză a experiențelor psihice și, mai mult decât francezii, a unor comentarii sociale. Dacă există o punte între cele două mișcări, ea a fost reprezentată de pictorul olandez Kees Van Dongen, asociat mișcării fauviste, dar ale cărui portrete (Soprana Modjesko-1908) și scene din viața boemă (Husarul – 1907) expuse la Basel au ceva din estetica expresionismului german.
O întrebare interesantă care se poate pune este în ce măsură anii Fauvismului – o mică parte a unor cariere îndelungate – au prefigurat evoluția ulterioară a lui Matisse și Derain, cei doi artiști care au lucrat în tandem la Collioure, definind aici principalele coordonate ale mișcării. Dacă perioada fauvistă reprezintă fundamentul întregii creații matisse-iene, până la decupajele colorate de hârtie din anii 1950, Derain se depărtează treptat de noianul de inovații de dinainte de 1908, reîntorcându-se, în căutarea unui drum propriu, la tradițional și academic. Există oare semne premonitorii în strălucitoarele uleiuri și acuarele pe care acest artist foarte dotat și insuficient apreciat le-a pictat în timpul a ceea ce numim „La Belle Époque“? Probabil că nu…