Farmecul scrisorilor de altădată

În Destinatar: Corneliu Ștefanache. Corespondență inedită, poetul Lucian Vasiliu valorifică exemplar moștenirea culturală a prozatorului Corneliu Ștefanache, decedat în 2009: în Editura Junimea, i-a tipărit romanul postum, Spovedania unui valet, unul dintre cele mai bune ale prozatorului ieșean; în revista „Scriptor“ i se consacră, adesea, evocări și se fac publice fotografii, multe dintre ele fiind realizate chiar de Lucian Vasiliu; iar acum, tot la „Junimea“, publică o parte din corespondența inedită a fostului redactor-șef al revistelor „Cronica“ (1966-1972) și „Convorbiri literare“ (1972-1976).

Sîntem în anii 1970 – 1990, într-o vre me încă a scrisorilor, a poștei, a plicului și a timbrului, a scrisului de mînă, în toate emoțiile pe care le poate dezvălui acesta. „Impersonalul“ fax era puțin sau deloc folosit în corespondența privată de atunci – prea multă lume avea acces la mesaje, nu-i așa? –, iar e-mail-ul era încă într-un viitor necunoscut. Scrisorile primite de Corneliu Ștefanache de la treizeci de scriitori, de la N.Balotă, G.Bălăiță, Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, Ștefan Aug.Doinaș, Al.George, Mircea Iorgulescu, la Adrian Marino I.Negoițescu, Constantin Noica, Al.Paleologu, Marin Preda vin în biroul din stînga intrării în ca sa din Copoul Iașilor, unde s-au adunat multe „ahturi și ofuri“ omenești ale scriitorilor care erau invitați sau doreau colaborarea la revistele „Cronica“ și „Convorbiri literare“, Corneliu Ștefanache fiind autorul celei mai valoroase serii de după război a vene ­rabilei reviste junimiste.

Lucian Vasiliu organizează materia volumului în ordine alfabetică și, în interiorul fiecărei litere și la toți autorii, în cronologia scrisorilor: era modalitatea cea mai sigură de a desface o arhivă atît de veche, deși din trecutul re cent, cu autori dispăruți, între timp, ale căror mărturisiri nu mai pot face „rău“ nimănui. Nu toate epistolele sînt interesante; unele privesc amănunte legale de colaborarea la cele două reviste (Florența Albu reclamă cenzura unui poem, N. Balotă face uitat un episod inconfortabil în schimbul publicării unui text despre G. Călinescu, G. Bălăiță e telegrafic, Const. Ciopraga și Al. Dima trimit scrisori de despărțire, Al. George vrea să publice un articol despre Proust etc.).

Sunt, însă, și corespondențe consistente, cu multe epistole și explorări în adîncimea unor relații de prietenie: Laurențiu Fulga și avatarurile primirii în Uniunea Scriitorilor, Mircea Iorgulescu, cu cea mai amplă corespondență, din 1968 pînă la sfîrșitul deceniu lui nouă, cu scrisori trimise de peste tot, de la București, Paris, München; Augustin Buzura, cu scrisori semnificative, refe ritoare la viața literară clujeană a anului 1969, despre decepțiile legate de receptarea romanului Absenții, despre dificultățile cu cenzura, numită „acea instituție“, despre demagogie etc. Poate cea mai importantă corespondență e aceea primită de la Mircea Iorgulescu care acuză mereu împrejurările cel puțin bizare, cînd „agresiu nea este atît de puternică și de evidentă“, dar mereu afectuoasă cu „dragul“ Corneliu, povestind întîmplări din „cotidianul mlăștinos“ al Bucureștilor, sfîrșind cu explicația abruptă a plecării în Occi ­dent: „M-aș fi sinucis dacă nu plecam. Și n-am plecat «la mai bine»; am lăsat tot în urmă, tot puținul strîns într-o viață de om, și aici am luat-o, efectiv, de la zero. Nu aveam, cînd am rămas, decît o pereche de jeans și un șort, iar în picioare niște bascheți și niște sandale (eram, doar, într-o călătorie turistică și nu plănuisem să rămîn; dar nu m-am mai putut întoarce). Am stat 9 luni într-un cămin pentru refugiați. Am cumpărat de la lingurițe pînă la frigider și televizor, tot, tot de la zero. Cînd am găsit apartamentul (unde locuim și acum), am dormit pe… saltele pneumatice (le aveam din fosta călătorie), vreme de vreo trei săptămîni. Așa că am o anumită (!) privire asupra vieții… Și că închei capitolul: de-ar fi să spăl trotuare, tot e mai bine (sufletește) decît «component al elitei (sau clasei) literare românești». Punct“.

Cu o răceală evidentă scriu I.Negoițescu, Constantin Noica, Marin Preda, pentru ca alți cîțiva auto ri să caute captatio benevolentiae, cum face Sergiu Adam, pentru care „«Convorbiri literare» e singura revistă de literatură din țară“; și asta în 1974! Destinatar: Corneliu Ștefanache. Corespondență inedită, oferă, generos, ceea ce așteptam de la un asemenea volum: arhiva lui Corneliu Ștefanache restituie, prin scrisorile de mînă ale unor protagoniști, o imagine a epocii.