Vitalie Ciobanu este cunoscut pentru eseurile sale și jurnalismul cultural pe care îl practică, deși a debutat editorial ca prozator, cu un roman, în 1991. După scris, e limpede că proza nu-i este străină, cum nimic din ce este literar nu-i pare îndepărtat. Volumul Zilele după Oreste adună șapte texte așezate în ordine cronologică și datate din 2000, povestirea titulară, mai scurtă și mai simplă decît restul, pînă în 2018. În acest interval, autorul a publicat numeroase alte volume, mai ales de publicistică, astfel încît numărul redus al prozelor se justifică. Ele sînt însă bine articulate și de dimensiuni destul de mari. Centrul de greutate al volumului îl constituie două nuvele care cuprind material chiar pentru două romane, dar este de apreciat că prozatorul nu le-a dilatat pînă într-atît, ar fi riscat poate să le dilueze și, invers decît mulți, eu nu cred în primatul cantității în materie de proză.
Cele două texte care ne rețin atenția în mod special sînt de facturi diferite. De altfel, tot volumul prezintă o plăcută varietate tematică. Unul, Engleza pentru cei care pleacă, este realist, ironic, dar și infuzat de o nostalgie reprimată cu eleganță. Al doilea, Croaziera (pe Dunărea germană, precizez), este o poveste mai lungă, mai neobișnuită, dar bine controlată. Ea este din categoria insolitelor, mergînd spre fantastic, și valorifică – se vede clar – experiențe directe, bine conservate în memorie, ale unui călător. Aceasta combină multe motive literare cunoscute: călătoria, căutarea/dispariția, inserția mitologiei în realitatea contemporană, confruntarea cu inexplicabilul. Autorul s-a ambiționat și presupun că s-a și amuzat să-și încerce abilitatea în combinarea acestor registre variate, greu de mixat, și să le ducă la un rezultat spectaculos și un final în plin fantastic. Ceea ce reușește în mare măsură. Textul ar putea fi ecranizat cu succes, dacă producătorul ar dispune de fonduri mai însemnate. Nu este un film de făcut din banii de coșniță, așa cum se mai văd pe ambele maluri ale Prutului.
Dacă în Croaziera avem un joc inteligent, cu rădăcini și aluzii culturale bogate, Engleza pentru cei care pleacă este o realizare mai profundă și mai amară. Este reconstituirea „după 20 de ani“, de fapt după vreo 25, a ultimei perioade de existență a fostei R.S.S. Moldovenească – simpla evocare a acestui nume e capabilă să zbîrlească părul unui cititor mai sensibil – și a trecerii în „capitalism“, cu euforia independenței Republicii Moldova și cu necazurile ei, oarecum previzibile, pentru care o soluție a fost emigrarea. A fost, cum atestă povestea lui Laurențiu, cel care o relatează la persoana întîi, o „rezolvare“ în masă. Prima urmare a libertății a fost folosirea ei pentru a părăsi ținutul atins de consecințele „neatîrnării“. Replica esențială este ultima rostită de Miruna, un personaj foarte bine realizat de autor, înainte ca frații lui Costică, simbolul aspirației către Vest, să plece în America să-l înmormînteze pe cel dispărut printre străini. Acesta e proverbul – deprins în lecțiile de engleză luate din vreme, în plină perestroikă, de cei ce visau o lume nouă – care spune că pîinea uscată de-acasă e mai dulce decît cea pufoasă a înstrăinării.
Costică, inițiatorul lecțiilor de engleză, cărăușul de cărți românești la Chișinău, probabil cu știre și voie de la Poliție, încheie o căsătorie fictivă cu o evreică și emigrează întîi în Israel, ca să ajungă apoi în State, manevră tipică pentru mulți moldoveni. Maya, evreică de-adevăratelea, îndrăgită de Laurențiu și cursantă și ea la orele de „engleză pentru cei care pleacă“, luase mai înainte drumul Țării Sfinte, al lumii de „dincolo“, unde „un cuvînt englezesc învățat aici (la Chișinău, adică) va valora de zece ori mai mult“. Laurențiu rămîne la sfîrșit cu Miruna și cu pîinea uscată a noii republici, pe care nici după 1991 „rușii nu o lasă din brațe“.
Vitalie Ciobanu redă în Engleza… anii dificili ai desprinderii, măcar declarative, de comunism și sovietizare. Vocea lui, care ajunge la noi prin cea a lui Laurențiu, este convingătoare, nostalgică uneori, fiind vorba de o tinerețe lăsată în urmă, dar, cum spu neam, cu măsură. Această voce de autor deghizat în narator se aude destul de pu ter nic, aș fi pre ferat cîteodată o rela tare mai „com por tistă“ a fap telor. Dar su fletul răsăritean își cere și el drepturile. Restul povesti rilor, în care pro zatorul se arată atras de fantastic, dar și un bun cro nicar al fap telor reale, nu sînt la fel de complexe. Ele constituie totuși, materia unei cărți demne de atenție și de palmaresul unui scriitor veritabil.