În decembrie 2023, am putut vedea și revedea numeroase filme documentare referitoare la evenimentele din 1989. Inclusiv din dosarul redeschis în 2022 și aflat și astăzi în lucru. Un prim fapt pe care vreau să-l relev, legat de dezbaterile din media, este vârsta pe care o aveau, la data producerii evenimentelor, majoritatea participanților: în jurul a 20 de ani. Dacă ar fi vorba despre o perspectivă istorică, n-am ține seama de vârstă. Istoria se scrie și după un secol sau mai multe. Doar că participanții la dezbateri nu erau istorici, cu puține excepții, nici participanți la evenimente la o vârstă matură. Asta nu i-a împiedicat pe unii să depună mărturie. Ceea ce nu e normal. În ce mă privește, aveam 50 de ani și am fost cu adevărat martor la evenimente. I-am cunoscut personal pe majoritatea protagoniștilor. Pe unii îi știam dinainte. Cu alții voi fi coleg de Parlament, între 1992 și 1996. Pe Ion Iliescu îl cunoșteam de o viață, iar începând din după-amiaza lui 22 decembrie, ne-am întâlnit de multe ori, când eram președintele unui partid care i-a făcut tot timpul opoziție, ca și după ce am ieșit din politică. Date fiind acestea, cred că pot beneficia de îngăduința de a încerca să caracterizez pe scurt, din punctul meu de vedere, nu atât evenimentele, cât comentariile, mai exact, spiritul celor mai multe, pe marginea materialelor făcute publice la finele lui 2023.
Prima observație este insuficienta cunoaștere a contextului de către unii dintre comentatori, ale căror opinii au suferit, nu o dată, de pe urma acestui fapt. Insuficienta cunoaștere a atmosferei epocii și a protagoniștilor i-a condus la afirmații hazardate. Bunăoară, a-l învinovăți pe Ion Iliescu de a fi pus la cale întreaga cabală cu teroriștii în scopul de a lua puterea înseamnă să ignori totul despre omul și politicianul Ion Iliescu. Sunt desigur destule lucruri care îi pot fi reproșate. Câteva au totuși explicații la îndemână. A fost criticat, și pe bună dreptate, că i-a readus în funcții importante pe generalii Militaru, Stănculescu și Ionel. A fost cu siguranță o greșeală, dar care arată că anumite fidelități nu se uită niciodată. Mai știu și alte cazuri de fideli pe care președintele i-a reșapat. El a simțit mereu nevoia de a se înconjura de oameni cu care lucrase. A făcut foarte rar gestul despărțirii. Nu e o scuză, dar e o explicație. I s-a reproșat și un lucru mult mai grav, și anume că a protejat fosta Securitate. Am scris eu însumi despre asta într-o carte. Întrebarea este dacă putea proceda altfel în acele momente extrem de confuze. E greu de crezut contrariul, mai ales văzând ce s-a întâmplat în primele luni ale lui 1990. O să revin mai încolo la o discuție pe care am avut-o cu generalul Stănculescu trei sau patru ani mai târziu.
Că a făcut jocul sovieticilor, iată un alt subiect de dezbatere. E adevărat că și-a făcut studiile în URSS și că s-a căsătorit cu o rusoaică, o doamnă care, de altfel, nu i-a influențat niciodată cariera, și tot așa de adevărat că, în zilele revoluției, a apelat telefonic la Gorbaciov, lucru pe care însă nu l-a ascuns nicio clipă. Ceea ce se uită este că în 1989 Gorbaciov era cel care voia să reformeze sistemul comunist mondial. URSS depășise epoca Brejnev și era cu mulți pași înaintea României în privința reformelor. Cu vântul perestroika ajun sese și la noi, dar ideea nu era acceptată. Mai mult, în 1987, dacă nu greșesc, Gorbaciov a convocat la Moscova o întâlnire cu liderii țărilor din CAER și din Tratatul de la Varșovia spre a le explica în ce constă noua lui politică, pe restroika și glasnosti. Singurul lider care n-a marșat a fost Ceaușescu. Iliescu era, el, adeptul comunismului gorbaciovist. În decembrie 1989, el n-a apelat la Armata Roșie, cum afirmă comentatorii de astăzi, ci la omul politic care încerca să pună capăt unui regim nefuncțional. Iliescu însuși a declarat din prima clipă ce i-a spus la telefon lui Gorbaciov: „Am dorit să-i spun cine suntem și ce vrem să facem.“ Era un mod de a-l asigura că România va urma modelul gorbaciovist. Atât și nimic mai mult. Un gest care n-are de ce să ne surprindă în condițiile date din partea unui om educat în spiritul cu pricina. E ironic a pretinde astăzi că Iliescu ar fi trebuit să se adreseze unor lideri occidentali, și nu URSS-ului. În anii aceia și cu mentalitatea politică remanentă după o jumătate de secol de comunism, acest lucru nu era cu putință. Oamenii politici au și ei reflexele lor condiționate. (continuare în numărul viitor)